”Bal mascat” de Giuseppe Verdi, pe scena Operei Naționale București (28 iunie 2019)

Opera Națională București a prezentat vineri, 28 iunie 2019, ora 18.30 spectacolul ”Bal mascat” de Giuseppe Verdi. Regia este semnată de Grischa Asagaroff (Germania), scenografia îi aparține lui Luigi Perego (Italia), iar design-ul luminilor e realizat de Gigi Saccomandi (Italia). Coregrafia poartă semnătura lui Renato Zanella, coordonatorul artistic al baletului Operei Naționale București. La pupitrul dirijoral s-a aflat maestrul Jin Wang în calitate de invitat al primei scene lirice a țării. Distribuția: Riccardo: Adrian Dumitru – debut; Amelia: Bianca Mărgean; Renato: Balla Sándor – invitat; Ulrica: Sorana Negrea; Oscar: Mădălina Barbu – debut; Tom: Filip Panait; Samuel: Iustinian Zetea; Silvano: Florin Simionca; Primul judecător: Ciprian Pahonea; Servitorul Ameliei: Constantin Negru.

Pentru acest spectacol, regizorul Grischa Asagaroff a propus o concepție încărcată de simboluri, după cum însuși mărturisește:

”Spectacolul Bal mascat pe care îl montăm acum la București este la congruența modernului cu tradiționalul. Ne folosim de foarte multă simbolistică pe scenă, însă povestea este în esență aceeași. Am ales împreună cu Luigi Perego, scenograful și colaboratorul meu de aproape 20 de ani, să mutăm acțiunea în anii ’30, fapt reflectat mai degrabă în costume, dar ca localizare, ea poate fi practic oriunde în lume – câteva scurte referințe din text o plasează în America, dar scenografia este valabilă pentru orice loc, pentru că povestea este universală, transcende timpurile și locurile.”

Premiera operei ”Bal mascat” a avut loc pe 17 februarie 1859 și s-a bucurat de un succes răsunător. Există în libretul operei o serie de efecte melodramatice în maniera ”grand opéra” precum: fatalismul prezicerii vrăjitoarei, asasinul mascat în plin bal, eroul nobil care moare iertându-și ucigașii. Dar la fel ca multe alte opere din repertoriul clasic ale căror librete au mai mult caracterul unui pretext, opera ”Bal mascat” trăiește în primul rând prin frumusețea muzicii, fiind o creație demnă de pana marelui ei autor.

Costumele realizate de scenograful Luigi Perego reflectă anii ’30, perioadă în care a decis regizorul să plaseze acțiunea, însă nu sunt legate atât de mult de stil, cât mai degrabă de personaje. Conceptul scenografiei este încărcat de simboluri, concentrat în jurul oniricului și al destinului care se împlinește, indiferent dacă personajele își doresc sau nu asta. În viziunea sa, în montarea de pe scena Operei Naționale București ”timpul este protagonist, timpul este destinul, iar ceasul reprezintă un simbol al acestuia. Ceasul este viziunea viitorului, iar culoarea albastră, dominantă, simbolizează visul. Apoi, odată cu apariția vrăjitoarei Ulrica, totul se îndreaptă spre paranormal: ochiul privește către ceea ce se adeverește.”

Premiera de balet la Opera Comică pentru Copii: „Don Quijote”

Luna martie aduce o nouă premieră pe scena Operei Comice pentru Copii, celebrul balet Don Quijote, pe muzica lui Ludwig Minkus, după romanul lui Miguel de Cervantes. Premiera a avut loc sâmbătă, 12 martie 2016, de la ora 17.00, şi duminică, 13 martie, de la ora 11.00, la Sala Mare a Operei Comice pentru Copii. Fermecătoarea coregrafie semnată de Cătălin Caracaş este pusă în valoare de scenografia Adrianei Urmuzescu şi de coloana sonoră selectată de Antonel Oprescu.

Povestea se petrece în Barcelona, oraş în care Don Quijote ajunge călare, însoţit de scutierul său credincios, Sancho Panza. Aici asistă, fără voia lui, la o scenă de familie care se petrece între cârciumarul Lorenzo, gazda celor doi drumeţi, şi fiica acestuia, Quiteria. Lorenzo doreşte să-şi mărite fata cu bogătaşul Camacho, însă aceasta este îndrăgostită de Basilio, care ar face orice pentru a fi împreună cu Quiteria. Don Quijote intervine decisiv, iar povestea de dragoste ia altă turnură.

Personajele acestei poveşti medievale nemuritoare capătă noi dimensiuni prin interpretarea soliştilor Diana Gal, Marina Gaşpar şi Andreea Vălean (Quiteria), Andrei Ardeleanu şi Tiberiu Pepenică (Basil), Mihai Pricope şi Robert Ștefu (Don Quijote/Espado), Claudia Iagăr (Sancho Panza), Sabina Chirilă, Alis Gheorghe şi Andreea Soare (Mercedes), Octavian Iuga şi Andrei Nicolae (Camacho), Ionuţ Pinciu (Lorenzo), Theodora Munteanu şi Teodora Velescu (Amoraşul).

“Baletul Don Quijote este o poveste de care ne apropiem mereu, la orice vârstă. De fiecare dată, întâlnirea cu aceasta e diferită, e tot mai bogată în înţelesuri, deşi mesajul rămâne, în esenţă, acelaşi. În varianta de spectacol pe care o propun, am mers pe construcţia baletului clasic, academic, prin folosirea celor mai cunoscute şi îndrăgite fragmente din opera muzicală a lui Minkus. Alături de o echipă minunată – experimentata scenografă Adriana Urmuzescu şi Antonel Oprescu, autorul colajului muzical – şi mai ales împreună cu talentaţii noştri balerini, care dau viaţă personajelor din această poveste medievală, vă invităm să vă bucuraţi de o oră de muzică şi culoare, în paşi de dans”, a declarat Cătălin Caracaş, regizorul şi coregraful spectacolului.

Până în luna iunie, Opera Comică pentru Copii pregăteşte încă o producţie nouă: Jack şi vrejul de fasole 

”Michael Lassel, artist de renume mondial, omagiat la Cluj”

Revista de cultură Tribuna din Cluj-Napoca i-a dedicat, în perioada 21 – 25 februarie 2020, o serie de evenimente artistului din Germania, Michael Lassel, considerat la ora actuală cel mai important pictor trompe l’ oeil contemporan. Născut în România, la Logig, în județul Mureș, Michael Lassel a absolvit Academia de Arte din București, fiind unul dintre puținii discipoli ai maestrului Corneliu Baba. În 1986 a emigrat împreună cu soția și cu fiul său în Germania, iar după numai doi ani de la acel moment a fost invitat să expună la Salonul de toamnă de la Paris. Demn de amintit este și faptul că Michael Lassel este singurul artist de origine română care a expus la British Museum, în 2008 – 2009 fiind de fapt singurul pictor contemporan inclus în expoziția Mith and Reality. Iar lucrarea sa Bancher în înalta societate, prezentă în expoziția de la Cluj, a fost imaginea campaniei Băncii Federale a Germaniei pentru trecerea la moneda euro. Lassel face parte din expoziții permanente ale celor mai cunoscute muzee din lume, din Germania, Japonia, Singapore, Anglia, etc., precum și din colecții particulare din Elveția. Statele Unite și alte locuri de pe glob.

La invitația Tribunei, artistul expune pentru a treia oară în România (după București și Sibiu), la Cluj aducând însă cea mai mare expoziție, 38 de lucrări care înnobilează spațiile puse la dispoziție de Muzeul de Artă clujean până în data de 15 martie.

Michael Lassel a sosit în România, la Cluj-Napoca, vineri, 21 februarie, atunci când, în cadrul Conferințelor Tribuna, a fost prezentat publicului de Ani Bradea, redactor al revistei, cea care a realizat un interviu cu artistul, inclus în volumul Biografii exilate. Tablou în lucru, apărut la Editura Tribuna în 2019. Tot în cursul zilei de vineri, a avut loc și conferința susținută de Doru Dinu Glăvan (președintele UZPR), intitulată Actualitatea presei, care a reunit numeroși oameni de presă din Cluj-Napoca și din țară.

Sâmbătă și duminică, respectiv 22 și 23 februarie 2020, manifestările au inclus un recital de poezie, condus de poetul Adrian Suciu, cu poeți invitați din toată țara, precum și alte conferințe: Michael Lassel – ein Meister aus Deutschland, susținută de managerul TribuneiMircea Arman, Interpretarea lui Brâncuși, conferențiar – Andrei Marga și Lupul ca arhetip al inconștientului colectiv, a profesorului Nicolae Iuga.

Marți seara, 25 februarie, în prezența unui public extrem de numeros, a fost deschisă expoziția Lumea ca alegorie și mit, a artistului Michael Lassel, organizată de Revista de cultură Tribuna și găzduită de sălile Muzeului de Artă din Cluj-Napoca. Au vorbit despre artist și opera sa: Vakar István, vicepreședintele Consiliului Județean Cluj, Mircea Arman, managerul Tribunei, cel care a condus și coordonat demersurile pentru organizarea expoziției, precum și editarea unui album care cuprinde o integrală a operei artistului, publicat de Editura Tribuna în 2019; Daniela Chiorean, din cadrul Universității de Artă și Design Cluj-Napoca, Dan Breaz, din cadrul Muzeului de Artă Cluj-Napoca și Cristina Simion, curatorul expoziției, galerist în Nürnberg. Moderatorul discuțiilor a fost Lucian Nastasă-Kovács, directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca.

Artistul a renunțat la un discurs, mulțumind doar tuturor celor care au venit să vadă expoziția și preferând apoi să stea de vorbă îndelung pe marginea tablourilor cu toți cei care se opreau să le admire, impresionați de fabuloasa lume a artistului, redată pe pânze cu o măiestrie incredibilă. Cel puțin aceasta a fost una dintre părerile frecvent exprimate, atât de cunoscători (artiști și critici de artă), dar și de către ceilalți vizitatori.

Lumea ca alegorie și mit cuprinde opere realizate de Michael Lassel în ultimul sfert de secol, constituindu-se într-o retrospectivă a impresionantei sale cariere artistice, un motiv în plus pentru iubitorii de artă din România de a veni la Cluj-Napoca, la Muzeul de Artă din Palatului Bánffy, unde expoziția, dăruită publicului de Revista de cultură Tribuna, mai poate fi vizitată până pe 15 martie 2020. Este cu siguranță un eveniment de excepție în peisajul cultural românesc.

Jurnal de Vodevil Politic 16-Ciolacu dă jos Guvernul. Doar două ore

Ambițiosul Marcel Ciolacu nu renunță. Vrea să dea jos Guvernul Orban. Nu se înțelege prea bine din ce cauză. Chiar și dacă asculți de câteva ori înregistrarea cu el când se ambalează pe temă, tot nu pricepi mare lucru. Oricum, bine c-o face. Măcar două ore, să mai respire și liberalii un pic.

Numai că dărâmarea lui Orban nu-i așa de ușoară, trebuie bine gândită. Și nu acum se va face, mai vedem când, sunt tot soiul de factori care concură la asta, ne lasă Marcel Ciolacu să înțelegem.

Nu-l țin genunchii

„Lucrăm la un proiect politic şi la un proiect legislativ economic, împreună şi cu alţi parteneri politici de la alte formaţiuni şi când vom avea creionat acest proiect şi această variantă economică pentru români, vom veni cu o moţiune de cenzură, sub nicio formă în această perioadă de stări de urgenţă sau stare de alertă”. Se înțelege că la volumul mare de muncă necesitat nu se rezolvă pe loc treburile. Sunt totuși două proiecte de creionat. Apoi trebuie să le dai culoare. Poate și o umbră discretă, să nu zică lumea că plutesc în aer. Pune și copăcei pe alee?  Te pomenești că o fi mai greu decât proiectul unei cabane din lemn. Președintele interimar al social-democraților a constatat că Guvernul Orban, prin modul în care exercită conducerea țării, ne va duce la un dezastru garantat. Curios, abia acum și-a dat seama? Și nu e doar atât, căci dacă lucrurile vor continua așa nu vom avea prea curând șanse de redresare. Pentru chestia asta și pentru alte câteva asemănătoare, Ciolacu îi cere demisia lui Ludovic Orban. Păi asta vrea și premierul, să îi se ceară demisia până se plictisește electoratul, că nu se supără. Oricum, rămâne un gest frumos din partea liderului social-democrat, mai ales că se petrece când nu se poate demite guvernul, că e stare de urgență, de alertă, de teamă că se supără Iohannis, de lehamite și mai ce o fi. Probabil prin august sau septembrie, speră Ciolacu să se rezolve. E perfect. Numai bine cât să mai câștige și el ceva timp cu șefia partidului și să mai vorbească la televizor depre marea forță politică a PSD. Pe Orban, însă, îl va da jos. Dar nu mai mult de două ore, că nu îl țin genunchii la mai mult.

Jurnal de Vodevil Politic 15-Klaus, cucul de la ora 14

Este aidoma lui Traian Băsescu. Comparația ar trebui să-l măgulească pe Iohannis. Băsescu a fost doar ticălos, un mare vulgar și ticălos dar, când apărea la ora 18, precum cucul din pendulă, chiar avea ceva de spus. Uneori, se vorbea și o săptămână despre subiectul declarațiilor lui publice. Ce poți să comentezi în urma aparițiilor lui Iohannis, zilnic de la ora 14? Mă tem că nimic.

Comparația cu Traian Băsescu se referă la rigurozitatea cu care Klaus Iohannis apare. L-aș asemui cu un orologiu care nu mai funcționează. Defect fiind, de două ori pe zi indică ora exactă cu o precizie greu de atins. În rest, își protejează neputința.

Precum leucoplastul

Ce poate spune președintele în mult prea desele și plictisitoarele momente de insinuare în viața noastră? Uneori, doar banalități. În alte rânduri, nici el nu știe, depinde de ce îi scriu consilierii. El doar recită textul, spune mulțumesc unui auditoriu nevăzut și gata. Nu răspunde la întrebări, pentru că nu este nimeni prezent. Spune „mulțumesc” celor din spatele ecranelor? Frumos, dar aproape nimeni nu-l mai urmărește. Credibilitatea lui a luat-o la vale de multă vreme, doar sondajele ce îl mai mint că încă e pe val. De ce, la fiecare apariție, ține morțiș să mulțumească medicilor pentru eforturile pe care aceștia le fac? Rezolvă asta cu ceva nepăsarea de care a dat dovadă când a aflat că epidemia va ajunge și în România? Crede că va putea fi iertat că, în loc să ia minime măsuri de siguranță, două luni sau trei a visat la cai verzi pe pereți cu alegeri anticipate și cu liberali care să controleze Parlamentul? A făcut vâlvă cu bonusul de 500 de euro care se va acorda medicilor care luptă în linia întâi cu coronavirusul. Mai e puțin și se face luna de când a spus asta. Acum, din moment ce nu mai amintește de subiect, înseamnă că l-a trecut la „și altele”. Despre ce ar putea vorbi cu adevărat interesant cred că s-ar putea scrie o pagină de ziar. N-am chef, însă, să-i dau sugestii. Când îl văd, îmi aduc aminte de vorba unui amic chirurg. Leucoplastul este de două feluri, spunea el, unul care nu se lipește și altul care nu se dezlipește. Așa și Iohannis. Înainte nu se lipea de ecran, acum nu se mai dezlipește. Efort inutil, căci nu transmite nimic.

”Rossini şi ironia sorţii”

29 februarie 1792, Pesaro, Italia – 13 noiembrie 1868, Passy, Franța

Ironia sorţii nu l-a ocolit pe maestrul operei bufe. Biografia omului şi biografia artistică a lui Rossini îndreptăţesc, dincolo de nu puţinele referinţe anecdotice, asemenea afirmaţie. Nu e oare o ironie să te naşti pe 29 februarieGioachino Rossini îşi aniversa aşadar ziua de naştere o dată la patru ani. După o operă seria, Demetrio e Polibio, scrisă pentru tenorul Mombelli, în adolescenţă, în 1806 (dar jucată abia în 1812), debutul lui Rossini este făcut cu o operă comică, La Cambiale di matrimonio (Poliţa căsătoriei, Veneţia, 1810), pentru ca, după aproape 20 de ani, cariera teatrală să se încheie la Paris cu o grand opéra, Wilhelm Tell (Guillaume Tell, 1829). Cantitativ, operele comice reprezintă doar ceva mai mult de o treime din creaţia pentru teatrul liric: din cele 40 de opere (incluzând în acest număr şi cele două partituri refăcute: Le Siège du Corinthe, 1826, prima operă franceză a lui Rossini, refăcută după Maometto secondo, 1820 şi Moïse et Pharaon ou Le Passage de la Mer Rouge, 1827, după Mosè in Egitto, 1818), 15 sunt opere bufe, farse, dramme giocoso. Numai că genul comic este cel care îi aduce celebritatea. Personaj enigmatic în ciuda bonomiei sale aparente, Rossini compune relativ rar în ultimii treizeci de ani de viaţă şi numai cantate, imne şi coruri, muzică sacră, vocală şi instrumentală. Ultima operă a lui Rossini, Wilhelm Tell, s-a născut dintr-o ambiţie. Compozitorul a dorit să demonstreze parizienilor că poate scrie o lucrare în stil ”grand opéra”, atât de apreciată de publicul francez. În 1828, Rossini a asistat la Opera din Paris la spectacolul cu Guillaume Tellde Grétry, compusă în 1791 şi care se juca cu succes. Ambiţia a fost prin urmare de a scrie o operă cu acelaşi subiect şi care să depăşească partitura muzicianului francez. Wilhelm Tell, pe un libret de Étienne de Jouy şi Hippolyte Bis, după tragedia lui Schiller din 1804, a fost montată în premieră la 3 august 1829, la Opera din Paris, fiind atunci mai mult un succes de stimă. Ea a deschis însă definitiv calea marii opere romantice franceze, reprezentând totodată o lucrare aparte în creaţia lui Rossini, care părăseşte aici, parţial, elementele de culoare ale stilului bel canto în favoarea unei compoziţii dramatice ample, fastuoase. Wilhelm Tell, operă în patru acte, are, în varianta iniţială, suficiente lungimi. Reprezentată integral, fără tăieturile făcute de compozitor după premieră, ea durează aproape cinci ore. O variantă cvasiintegrală s-a jucat în epoca modernă abia în 1987, la Cagliari. Despre lungimea acestei partituri care îl aduce în prim plan pe legendarul erou elveţian de la începutul secolului al XlV-lea, circulă o anecdotă. Actul al II-lea este cel mai lung; după un spectacol parizian, un admirator al compozitorului exclama, nu lipsit de umor: ”Ah, maestre, am ascultat aseară actul al doilea al operei dvs., Wilhelm Tell!” ”Cum, replică Rossini, tot actul?”Prin frumuseţea ei melodică, prin imaginile atât de sugestive şi plasticitatea orchestraţiei, uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini a devenit una dintre cele mai populare lucrări din repertoriul de concert. În ansamblul ei, dar şi prin două-trei episoade de rară artă instrumentală, această uvertură rămâne o capodoperă de clasicism târziu, prefigurând trăsături romantice. Un Andante expresiv în mi minor evocă la început peisajul elveţian. Cinci violoncele soliste alcătuiesc o imagine poetică, liniştită şi contemplativă. După o frază ascendentă care ajunge în registrul acut al instrumentului, primul violoncel intonează o cantilenă elegantă, uşor nostalgică, încheiată cu un tremolo susţinut de timpani. Celelalte patru violoncele ţes armonii şoptite, într-o risipă de nuanţe cromatice punctate de ritmul marcat de corzile grave. Episodul următor, Allegro, sugerează muzical o furtună. Este de altfel una dintre furtunile celebre din istoria muzicii. Ea începe misterios, cu un freamăt în pianissimo al viorilor şi violelor, deasupra căruia auzim figuraţiile suflătorilor de lemn, flaut piccolo, flaut, oboaie în alternanţă cu clarinetele şi fagoturile, repetând diezi stridenţi care anunţă dezlănţuirea furtunii. Sunt parcă fulgere în înaltul cerului. Un acord fortissimo al orchestrei descătuşează forţele artileriei cereşti. Puternic cromatizat, pasajul rapid, cu dificile note staccato la tromboni, iureşul corzilor şi al percuţiei şi avalanşa de măsuri ale suflătorilor de lemn, pare însuşi potopul. Furtuna se încheie, simetric, cu aceleaşi figuraţii de la început şi cu un motiv interogativ al flautului, care introduce o fermecătoare pastorală în Sol major, la rândul ei celebră.

Tema dulce, bogată în triolete şi triluri, este încredinţată cornului englez, al cărui timbru se dovedeşte foarte potrivit evocării lirice. Instrumentul era relativ nou, provenind din vechiul oboi da caccia, oboiul alto al secolului al XVIII-lea, şi foarte puţin folosit. Rossini îi conferă un rol solistic pe care îl vom vedea exploatat în muzica romantică. Motivul cantabil, de cinci măsuri şi jumătate, al cornului englez este reluat identic de flaut la octava superioară. Curând, cele două instrumente vor intona în contrapunct variaţiuni ale motivului, fondul armonic fiind îmbogăţit cromatic de trianglu. Această pastorală este un exemplu desăvârşit de muzică clasică. Trecerea la ultima parte a uverturii, cea mai spectaculoasă, se face aproape brusc. Semnalele trompetelor care repetă aceeaşi notă au semnificaţia chemării la luptă împotriva dominaţiei austriece. Acest episod Allegro vivace în Mi major are un dinamism extraordinar. Cornii, trompetele, ceilalţi suflători şi corzile cântă aceleaşi note într-un ritm nebunesc, alternând la început nuanţele dinamice, spre un final de marş victorios. Rossini rămâne un maestru al scriiturii dinamice şi un orchestrator eficient, ale cărui efecte îşi păstrează caracterul de naturaleţe fără a renunţa la jocul surprinzător. Rossini: William Tell Overture: Final https://www.youtube.com/watch?v=c7O91GDWGPU&t=119s

“ FALSTAFF “ – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI(26 ianuarie 2017)

 Premiera cu “Falstaff” la Opera Națională București este un eveniment artistic, ce poate atrage nu doar iubitorii operei, ci și pe cei ai teatrului. Genul liric specific operei este tratat scenic de obicei în stil tradițional. De astă dată, “Falstaff”, opera lui Giuseppe Verdi pe libretul lui Arrigo Boito inspirat de Shakespeare, este adus în actualitate, admirabil contemporaneizat. Opera Națională demonstrează astfel, preocuparea pentru apropierea spectacolului de operă de evoluția novatoare a teatrului de proză și a cerințelor  publicului din mileniul trei. E drept, a ales cu atenție și o operă cu un substrat adaptabil zilelor noastre.          În timp, “Falstaff” prin compoziția muzicală, nu a reușit să cucerească aceiași prețuire a melomanilor ca “Traviata”, “Rigoletto” sau “Aida”. Libretul lui Arrigo Boito urmărește acțiunea din “Nevestele vesele din Windsor” în care combină și momente din “Henric al IV-lea”, piese din creația nemuritorului Shakespeare, întodeauna contemporan al publicului. “Falstaff”, ultima operă compusă de Giuseppe Verdi în 1893, cu fină intenție satirică prin libret, are drept țintă tarele, moravurile din sfera înaltei societăți, sexualitatea și atitudinea femeilor.Senzațional actualizează “Falstaff”, cunoscutul regizor englez Graham Vick, alături de scenograful Samal Blak și lighting design-ul Giuseppe di Iorio, o adevărată echipă invitată să revitalizeze imaginea Operei Naționale. Conceptul regizoral nu este o actualizare forțată pornită din pretenții personale de originalitate în raport cu tematica libretului, ci o tratare în profunzime a intențiilor satirice pentru prezentarea lui Falstaff și cei din preajma sa, astăzi. Fiind vorba de o operă în care regizorul nu poate interveni în compoziția muzicală și nici în libret, cum se întâmplă în teatru, regizorul Graham Vick exploatează substratul situațiilor și definește personajele prin vizualizarea scenică integrată spectaculos și amuzant, realității curente. Rezultatul reușit al conceptului său regizoral, mai arată și cât de necesară este colaborarea perfectă cu scenograful.

Acțiunea declanșată de îngânfatul și escrocul Falstaff, un supraponderal ce se imaginează cuceritor, se petrece în lumea bună de astăzi, din preajma castelului Windsor, cum indică amuzant de la început, o cartolină plasată în decor. Cu fantezie debordantă, scenograful Samal Blak, concepe un decor – personaj în stilul suprarealist, din multiple elemente ce prin schimbare indică diverse spații de joc, specifice pentru lumea actuală cu bani. Mișcarea elementelor din decor, plasează ingenios accente satirice savuroase. Nu lipsesc din decor, mașina elegantă a familiei Ford, iar coșul din farsa pusă la cale de femeile din Windsor în care se va ascunde Falstaff, va fi aruncat într-o piscină gonflabilă; în grădina din debutul reprezentației, unde mănâncă grăsanul, nu lipsește un WC ecologic, în casa lui Ford, se folosește cu haz un duș, etc. 

Cu sens, în acest decor suprarealist sunt întrebuințate și desenul de dimensiuni reale ale unui cerb pe care încornorații îl pot folosi pentru o fotografie și un element cheie, un porcușor construit din verdeață. La început, este micuț și discret plasat în grădina unde se află Falstaff, ca în scena finală a farsei din pădure, să crească imens și să domine scena, iar prin găurica de la codiță să o bombardeze semnificativ cu confetti speciale. Excelent sunt manevrate elementele decorului de regizorul englez pentru a ilustra cu scop satiric fiecare situație conflictuală. Costumele sun imaginate în stil modern, cu sens pentru caracterizarea fiecărui personaj. Graham Vick urmărește atent să coloreze ironic prin expresie și interpretare fiecare personaj. Exemplele sunt numeroase, de la ținuta expresivă a lui Falstaff (Ștefan Ignat), la atitudinile femeilor preocupate de shopping ori cea a fiicei lui Ford cu căștile pe urechi.         Ca adevărați actori, interpreții se acomodează remarcabil acestei viziuni regizorale moderne. Interpreții reușesc implicarea cu dăruire în diverse situații, chiar dacă distribuția nu beneficiază încă, de monitoare discret plasate în decor, cum se întâmplă de pildă, la Scala din Milano care permite desprinderea cântăreților de alinierea la marginea scenei pentru relația cu dirijorul orchestrei și urmărirea sa pe aceste monitoare. Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford), Iulia Isaev (Alice), Anca Cebotari (Nanetta), Soroana Negrea (Meg Page), Andreea Iftimescu (Quickly), Ștefan von Korch (Fenton), Liviu Indricău (Caius), Valentin Racoveanu (Bardolfo) și Iustin Zetea (Pistola), definesc ireproșabil personajele atribuite. Poate că în cazul operei “Falstaff” ar fi fost nimerită folosirea limbii române și nu interpretarea în italiană, conform regulelor tradiționale practicate în teatrul liric.         Regizorul Graham Vik și scenograful Samal Blak, ca și întreaga echipă ce participă la acest nou “Falstaff”, prezintă o altfel de operă, minuțios construită segment cu segment interpretativ, iar spectatorii vor pleca mulțumiți de buna dispoziție declanșată cu inspirație de realizatori. Este un eveniment artistic apropiat de consistența celor din teatru care va bucura Marele Public.         În 2009, regretatul regizor Alexandru Tocilescu realiza un spectacol memorabil cu “Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare la Teatrul Metropolis și iată că acum, Opera Națională București propune opera “Falstaff” și convinge că și Giuseppe Verdi poate fi contemporanul nostru.

P.S. – Remarcabil este editat sub aspectul conținutului, original ca ținută grafică, caietul program de sală pentru “Falstaff”; desene ironice cu personajele și porcușorul din decor, ilustrează fiecare filă. 

Jurnal de Vodevil Politic 13-Mita lui Iohannis

Gestul președintelui de a oferi medicilor o bonificație de 500 de euro pentru că se bat în linia întâi cu epidemia de coronavirus este o jignire fără măsură. Între „Nicule, mai dă-le o sută de lei”, măgărie rostită de Elena Ceaușescu în ’89, și miluirea iohannistă de acum nu este nicio deosebire. Atunci, savanta analfabetă nu era capabilă să înțeleagă că nu în lipsa sutei s-a răsculat România. După 30 de ani, Klaus Iohannis crede că, de fapt, de asta s-au revoltat medicii, că le lipseau banii.

Președintele nu poate depăși cadrul îngust al gândirii mercantile. A pierdut ocazia de a fi înțelept, tăcând. Medicii i-au transmis mesajul lor, pe care în mod sigur Iohannis nu l-a digerat. În esență, că-i vor dona lui banii, numai să vină să lucreze în locul lor.

Mimarea rolului de președinte

Ceea ce Felcerul de la Cotroceni nu este capabil să înțeleagă este tocmai faptul că medicii, în majoritatea lor covârșitoare, nu au nevoie de pomana lui pentru a lucra. Nu vor decât echipamente de protecție, pentru a se dedica meseriei pe care și-au ales-o. De asemenea, Iohannis nu poate pricepe că, vorba unui înțelept din secolul trecut, deși o viață de om nu înseamnă mare lucru, nimic nu contează mai mult ca o viață de om. Probabil că totul se reduce la bani, o fi gândit atunci când i-a ieșit din gură enormitatea. Să evaluezi la 500 de euro viața unui medic este ca și cum ai lipi banii pe fruntea lăutarului. Gest mai scârbos nu cred să existe. Ludovic Orban și Nelu Tătaru, ministrul Sănătății, au preluat din zbor ideea și au declarat că vor studia posibilitatea acordării unui asemenea bonus. Este o altă prostie care demonstrează cât de descoperiți suntem în fața epidemiei care seceră vieți. Ne zbatem să procurăm medicamente, dar cu șanse foarte mici, pentru că ne-am trezit târziu. Târziu am început și producția internă de echipamente de protecție, deși virusul ne bătea în poartă încă din februarie. Suntem în prima decadă a lui mai și noi tot așteptăm să mai vină câte un avion cu mănuși, combinezoane, măști de protecție sau botoși. Și, în condițiile astea, au preferat să se refugieze în spatele speranței că pot cumpăra conștiințe. Cu ce acoperim dezastrul? Cu 500 de euro lipiți pe fruntea medicilor? Indiferent cum ar comenta sau ar încerca să-și justidice gestul, Klaus Iohannis s-a descalificat iremediabil. O încercare jalnică de a poza în președintele care se va dedica sută la sută luptei împotriva coronavirusului. Scuze, cred că am greșit. Este o încercare jalnică de a face pe președintele.

“Noi nu uităm, ţinem minte şi ne vom regla conturile”…. Declarație fulminantă a premierului Ungariei

“Noi vrem să rămânem în afara acestei ordini şi vrem să rămânem maghiari, vrem ca Ungaria să rămână un stat maghiar”, a subliniat prim-ministrul ungar Viktor Orbán vineri, în emisiunea intitulată „Bună dimineaţa, Ungaria!” pe postul naţional de radio Kossuth.

Maghiarii nu doresc deloc “să fie dizolvaţi” într-un imperiu, aşa cum nu au vrut nici în trecut să fie asimilaţi imperiilor turc, habsburgic sau sovietic, a mai declarat prim-ministrul ungar, în cadrul emisiunii menționate, potrivit flux24.ro. “În schimb, cei care vor să construiască un imperiu european vor să <supună> statele naţionale unei ordini imperiale, vor să-i forţeze să intre în . Noi vrem să rămânem în afara acestei ordini şi vrem să rămânem maghiari, vrem ca Ungaria să rămână un stat maghiar”, a mai subliniat prim-ministrul.

“Noi nu uităm, ţinem minte şi ne vom regla conturile”

“Pe motivul acestei poziţii reticente, adepţii imperiului vor profita de orice ocazie pentru a slăbi guvernul ungar. Pe deasupra, ei atacă anumite lucruri care se bucură de o susţinere zdrobitoare din partea locuitorilor Ungariei”, a mai spus Orbán. El a dat exemplu impozitul pe bănci, reducerea cheltuielilor de întreţinere a locuinţelor, cazul migraţiei şi gestionarea actuală a epidemiei. “Obiectul disputei nu este democraţia, ci imperiul”, şi-a afirmat poziţia Viktor Orbán. “Iar când în Ungaria vieţile a zeci de mii sunt periclitate, când jumătate din populaţie se luptă pentru salvarea acestor vieţi şi între timp <eşti atacat din spate>, tonul trebuie ridicat şi trebuie spus răspicat: <până aici!>. Dacă nu facem aşa, vom fi atacaţi şi data viitoare”, a precizat prim-ministrul, insistând: “Trebuie să fie clar că nu te poţi lega de maghiari fără consecinţe, mai ales în timpuri de restrişte, pentru că “noi nu uităm, ţinem minte şi ne vom regla conturile”…

Jurnal de Vodevil Politic 12-În spatele cuvintelor lui Klaus Iohannis

Sâmbătă, 9 mai, președintele a vizitat o unitate de suport medical COVID 19 la Târgu Mureș. Tot din ciclul spitalelor de carton care se pot lăuda că decorurile lor sunt mai frumos desenate. Și tot din ciclul să-i ocupăm președintelui vremea cu ceva, să-l vadă țara cât muncește. La plecare, nelipsita-i alocuțiune, că trebuie să rămână ceva și pentru eternitate. „…trebuie să păstrăm distanța, trebuie să purtăm mască, trebuie să ne spălăm foarte des pe mâini, trebuie să avem grijă mai multă fiecare de noi și de cei cu care relaționăm.” Să ții ecranele televizoarelor blocate cu aceeași banalitate, de două luni încoace, trebuie să ai o suferință. Și mai înseamnă și să nu ai idei.

Graba întoarcerii la soție sau plictiseala protocolului, căci, în lipsa prompterului care-i bagă vorbele sub ochi altă explicație logică nu există, l-au făcut pe Iohannis să scape o frază peste care toată lumea a trecut cu ușurință. „Mare, mare grijă, vă rog, dragi români, ca să nu dăm cu piciorul la tot ce am realizat în ultimele două luni cu mari sacrificii!”

Morții, la realizări

Ce am realizat în ultimele două luni atât de important încât să pășim cu grijă și nu cumva să stricăm? Întâi și întâi am transformat Suceava în cel mai mare focar de coronavirus din România. Am pus și spitalul pe butuci sub o conducere numită mai mult politic decât profesional. Am mai făcut și o măgărie penelistă cu testarea prioritară a cameleonului politic Gheorghe Flutur, președintele Consiliului Județean. Și tot aici, repede răspândit în mai toată țara, am inaugurat sistemul de a trimite cadrele medicale la muncă fără echipamente de protecție. Un lucru însă îmi e neclar. Ce sacrificii a făcut Klaus Iohannis când a mințit o întreagă țară, cu nonșalanță, că virusul e doar o răceală, deci nu e periculos? A făcut eforturi și când a tras de timp în mod deliberat cu alegerile anticipate, ignorând complet pericolul unei epidemii în România? România campioană la îmbolnăviri și decese în Europa Centrală și de Est este o realizare? Pacienții decedați fie în spitale, fie înainte de internare, din cauza unor afecțiuni cronice, din cauză că nu mai erau o prioritate în raport cu coronavirusul, tot o realizare reprezintă?

Mai rău ca o declarație de dragoste

„…să nu dăm cu piciorul la tot ce am realizat în ultimele două luni cu mari sacrificii”, spunea președintele. Adică să nu dăm cu piciorul Guvernului Orban, mostră de impostură și incompetență? Economia țării pusă pur și simplu pe butuci intră și ea la capitolul realizări? Pe cei 1.000.000 de șomeri noi unde îi trecem? Cei peste 300.000 de români amendați, cei mai mulți în mod abuziv, probabil că reprezintă o reușită în accepțiunea lui Klaus Iohannis. Starea de urgență instituită, care a însemnat mai mult panică decât efecte benefice, președintele o privește tot ca pe o izbândă. Spune, acum, Iohannis, că amenzile date au salvat multe vieți. O asemenea inepție nu știu cum i-a putut ieși din gură. Nu este susținută de nimic și, în context, când morții nu mai știu când au murit și din ce cauză, dă mai rău decât ne-ar face o declarație de dragoste care începe cu „Dragi români”.

De-a dreptul COPLESITOR

Turism fara turisti

Mici afaceri puse la pământ de măsuri negândite. Un an școlar făcut praf cu bâlbâieli impardonabile. Copii care trebuie să învețe de pe tablete, laptopuri sau telefoane pe care nu le au. Copii din sate rupte de lume, fără electricitate, fără internet. Tot realizare? Turism distrus de măsuri aberante. Avem turiști, dar a dispărut turismul. Prețuri crescute de șase ori mai mult decât înainte, alimente mai scumpe și mai puține. Agricultură distrusă și nicio soluție. Export de mână de lucru pentru a satisface ifosele unei Europe care, oricum, ne ține la coada mesei. Declarații pe propria răspundere în care trebuie să mințim pentru a fura o picătură de libertate. Ce de-a realizări, Iohannis, chiar ești copleșitor.