Curtezane faimoase(1)

Mnesareta – considerată cea mai frumoasă curtezană din întreaga istorie a Greciei Antice. 

Mnesareta a servit ca model lui Praxiteles pentru celebra statuie „Afrodita din Cnidos”. Pentru că a îndrăznit să se îmbăieze în mare, sub faleza de la Eleusis (scenă reprezentată într-un tablou de Henryk Siemiradzki – foto sus), unde se spune că s-ar fi întrupat zeița Afrodita, a fost acuzată de crima de a fi profanat misterele sacre. La proces a fost apărată de unul din numeroșii ei iubiți, avocatul și omul politic Hyperides, care i-a determinat pe judecători s-o achite după ce le-a arătat-o goală, făcând dovada frumuseții ei divine. În mod paradoxal, această superbă curtezană era supranumită Phyrne, adică „broasca râioasă”, de către femeile ateniene invidioase, care doreau s-o ironizeze astfel.

GIOVANNI BATTISTA PIRANESI-Gravor,Pictor si Arhitect,din perioada Neoclasicismului

Gravorul Giovanni Battista Piranesi s-a născut în Mogliano Veneto, aproape de Treviso, care aparţinea pe atunci Republicii Veneția, la 10 aprilie 1720.

În plăci sale gravate, Piranesi reușește să aducă un omagiu Antichităţii. Izolând și amplificând elementele arhitecturale, el adaugă la lucrările sale de gravură o dimensiune dramatică care reflectă ideea lui despre demnitatea și măreția Romei.

Este fiul lui Angelo, un cioplitor în piatră, și al Laurei Lucchesi. Un frate, Angelo, l-a iniţiat în latină cât și în bazele literaturii antice.
În 1735, Piranesi a început să studieze arhitectura la unchiul său Matteo Lucchesi, inginer la Delle Acque Magistrato de Venise, Giovanni Antonio Scalfarotto, pictor recunoscut, apoi s-a format în gravură la Veneția la Carlo Zucchi.

În 1740, s-a mutat la Roma, după ambasadorul venețian, Marco Foscarini. Aici, şi-a continuat ucenicia în gravură cu Fellice Polanzoni, dar mai ales cu Giuseppe Vasi care-l învață procesul de corodare. A început, de asemenea, realizarea de decoruri de teatru la frații Valeriani și începe să graveze.
Peste trei ani, Piranesi a publicat prima serie de plăci intitulată Prima parte de arhitectură şi perspectivă și a efectuat o scurtă excursie la Napoli. La Roma, a lucrat cu Carlo Nolli la Planul Tibrului şi a publicat seria de planşe Diferite vederi din Roma antică și modernă.

În 1745 s-a întors la Veneția, unde a început sa lucreze la faimoasa sa serie Carceri (Penitenciare imaginare). Este vorba de șaisprezece universuri create în timpul unei febre. Afișarea arhitecturii și a utilajelor de construcții deturnate din maşinării de tortură, lumile lui Piranesi lasă să te cuprindă senzaţii între oroare și o mare curiozitate. Amețeală, lipsa de repere cunoscute, labirinturi în trei dimensiuni, toate astea reînnoiesc noțiunea de infinit, la fel de traumatizant în raport cu exteriorul pentru cel care este încarcerat.

Doi ani mai târziu, Piranesi a revenit la Roma, unde a început seria minunată intitulată Vederile Romei, care va avea o mare influență asupra arhitecţilor, pictorilor, sculptorilor și gravorilor francezi din epocă. Pentru ei, aceasta devine un repertoriu veritabil de forme. De fapt, Piranesi face o retranscriere a Antichității transformată de imaginația lui, folosind încadrări speciale, făcând un fel de regie magnifică şi operând cu contraste violente de lumină și umbră. El va efectua, de asemenea, seria Antichităţi Romane în timpul Republicii.
În 1748, după o scurtă revenire la Veneția, şi-a stabilit un studio la Roma. A publicat Antichităţi Romane în timpul Republicii și primilor împărați şi a lucrat cu Giambattista Nolli la Noul Plan al Romei.

Între 1749-1750, a publicat prima versiune a Carceri în paisprezece planşe (fără numerele II și V), precum şi diverse lucrări de arhitectură, perspectivă și grotesc la Giovanni Bouchard. Un an mai târziu, a publicat seria Splendoarea Roma.
În 1752, Piranesi s-a căsătorit cu Angela Pasquini și a publicat Recolta diferitelor vederi ale Romei apoi, peste un an, „Trofeul lui Augustus Ottaviano”.

În 1756, Piranesi a publicat primul dintre cele patru volume de Antichități Romane şi a devenit membru de onoare al „Societății de anticari din Londra.” Doi ani mai târziu, s-a născut fiului său Francesco.
În 1761 s-a mutat la hotelul Tomati și a publicat versiunea finală a Carceri și Minunăţia arhitecturii romane. A fost numit academician, un titlu binemeritat.

Piranesi are un adevărat cult pentru Roma, care îi domină gândurile, viața şi-i orientează ambițiile și greșelile legitime. Opera sa prolifică este dedicată minunăţiei acestui oraş în toate domeniile artistice (arhitectură, decor, arheologie, gravură).
Cunoscut pentru temperamentul său de foc, artistul a lucrat din greu și nu suporta să fie deranjat. Capabil de furii violente, Piranesi se arăta de neclintit faţă de marea viziune pe care o avea pentru demnitatea artistului, libertatea sa cu privire la şefii dezamăgitori și respectarea cerută de munca sa. A propus un nou concept de artist prin afirmarea individualităţii sale și a rolului său în societate.

Piranesi a criticat hegemonia Greciei dar a apărat teoria originii etrusce a artei greceşti susţinând caracterul național și original al artei romane. Se va angaja în polemici violente pentru a sprijini ideile sale. Pe parcursul acestor ani, toată opera lui Piranesi este realizată pentru apărarea acestor teorii, măreția Romei antice.
În ultimele sale planşe, artistul nu mai pune accent pe monumente, care de-acum se pierd la orizont, având ca vedere finală Colosseumul, monumentul gigantic care apare ca deschiderea unui crater dispărut.

În 1777, deja bolnav, a făcut o călătorie în Paestum pentru a studia templele grecești ale căror proporții armonioase contrazic teoriile sale. Piranesi a murit la vârsta de 58 de ani, la Roma, la 9 noiembrie 1778.

Jacques-Louis David pictor francez,reprezentant al Neoclasicismului

Jaques-Louis David a fost un pictor al curentului Neoclasicism. Provenea dintr-o familie de negustori, însă s-a remarcat datorită talentului excepțional de redare, forța expresivității ce este edificată în opere precum: „Napoleon Bonaparte traversând Alpii (1800)”, „Andromaca jelindu-l pe Hector (1787)”, „Moartea lui Maeat(1793)”, „Încoronarea lui Napoleon (1806)”, „Portretul papei Pius al VII-lea (1805)”.

Jacques-Louis David răspunde nevoii de a crea o doctrină academică pentru a prefigura moștenirea lăsată de antichitate. El are o ascensiune artistică imediată dublată de implicarea în sfera politicului.

În 1792 este numit deputat al Convenției Naționale și își exprimă afinitatea față de gruparea condusă de scriitorul și filosoful Robespierre. După afirmarea lui Napoleon Bonaparte drept împărat, David va cunoaște cu adevărat o carieră prolifică. Este desemnat pictorul oficial și va realiza o multitudine de portrete realist-idealizate cu rol de propagandă.

David este un pictor convențional, este pictor de curte ce va oferi istoriei proporții grandioase. Discutăm despre o pictură istorică contemporană, colosală prin tehnică și conținut, prin aportul de spectaculos,de supradimensionare a eroicului. David îl compune pe Napoleon conform canoanelor estetice neoclasice cu influențe romantice.

O magistrală compoziție plastică este „Napoleon Bonaparte traversând Alpii” (foto sus), unde David optează pentru un dinamism al cadrului. Atât Napoleon cât și calul său poartă însemnele eroicului, fastuozității, solemnității, sublimului.

Costumația este realist-idealizată, Napoleon poartă însemnele puterii și ale autorității depline. Napoleon Bonaparte este reprezentat în ipostaza de conducător suprem al armatei,ceea ce amintește de cariera sa de general.

El este un personaj impresionant prin aportul de spiritualizare surprins de David prin dinamica compozițională. Spiritualitatea este nuanțată de trăirea emoțională intensă pe de o parte a lui Napoleon pe de altă parte a calului, ce par a se contopi în această atmosferă exacerbată și de anvergură.

David îi atribuie lui Napoleon o noblețe specifică,o pasiune însuflețită, realizarea estetică dorește să rupă barierele impuse. Sublimul constă în forța de mărire neobișnuită, în elevația supremă ce este determinată de contactul ființei umane cu măreția sau proporționalitatea lumii ideale. Este mai mult decât un personaj ce va intra în istorie, este o personalitate uriașă, enormă iar aceste aspecte pe care David i le atribuie lui Bonaparte creează efectul de emoționant, zguduitor, grandios. Este o lucrare ce atinge perfecțiunea.

O altă reprezentare a lui Napoleon este cea a încoronării. Lucrarea: „Încoronarea lui Napoleon” (foto sus), prezintă un eveniment ce abundă din nou de o temă a măreției, a perfecțiunii. Este un eveniment extrem de important sugerat de istoria momentului și gravitatea sa. Scena este vastă,costumația superb realizată. Se poate observa textura materialelor scumpe, prețioase. Inserarea religiosului a cărui prezență subliniază solemnul, dar și respectul față de ordinea divină. Mesajul poate fi de factură propagandistică: cel ales rege este umil în fața divinului; sugerarea ideii de modestie pentru a primi puterea deplină.

Tabloul este încărcat de personaje și prezintă o felie de realitate. Discutăm de realitatea unui monarh, de intensitatea trăirilor unui personaj de factură istorică-conceptuală.

Tabloul poate fi considerat drept o fină analiză psihologică. Jacques-Louis David surprinde o arhitectură a umanului. Personajele participă intens la eveniment sunt implicate și se configurează o armonie a culorilor. Totul este menit să îl evidențieze pe un Napoleon îngenuncheat, pregătit să treacă acest prag și să își asume rolul de împărat, lider și protector.

În compoziția: „Paris și Elena” (foto sus) din 1788, David încorporează teme ale literaturii clasice ale lui Homer. Același aspect îl putem observa și la alte lucrări precum: „Andromaca jelindu-l pe Hector” respectiv „Moartea lui Socrate”.

Voi analiza comparativ „Paris și Elena” respectiv „Andromaca jelindu-l pe Hector” (foto jos), întrucât ambele lucrări alcătuiesc practic aceeași poveste încheiată tragic pentru o parte și frumos de cealaltă parte.

Deși Paris și Hector sunt frați, Hector este eroul prin excelență înzestrat cu o maturitate, inteligență,onoare,demnitate și noblețe. El este capabil de sacrificiu, își protejează fratele mai mic și naiv. Lasă în urmă o Andromacă nefericită ce va confrunta solitudinea și absența soțului. Atmosfera abundă de o tristețe existențială, de o disperare încremenită pe chipul Andromacei. Ridicarea brațelor exprimă un sentiment de disperare însă controlat.

Atât Andromaca cât și Hector sunt personaje ancorate în logic, sfera apolinică. Separarea celor doi soți este desigur tristă, însă este un schimb ce îl propune dragostea. Un schimb crud,dar echivalent.

Pentru ca Paris și Elena să fie împreună, este nevoie de separarea unui cuplu apartenent aceleiași familii cu aceleași principii și valori morale. Hector este conștient că va pierde bătălia cu Ahile Peleianul, își asumă riscul și moare eroic. Proporția morții sale fiind colosală și idealizată. Tot Hector, personaj profund logic este conștient că fratele său poate ajunge la o maturitate intelectuală dacă i se va acorda suficient timp. Prin intervenția sa salvatoare Hector îi asigură lui Paris momentul oportun de evoluție spirituală. Participând la moartea lui Hector, Paris înțelege că responsabilitatea îi este atribuită și restituirea onoarei de asemenea. El va ajunge un erou și va cinsti sacrificiul enorm al lui Hector prin eliminarea lui Ahile.

Reîntorcându-ne la compozițiile cadru: Paris este surprins alături de Elena, într-o atmosferă caldă,suavă, în care dragostea triumfă. Totodată ei sunt amenințați de o posibilă furie a actului de răpire exercitat de Paris. Însă tabloul pare a încifra acel timp ce amână furia,ce diminuează dezastrul unui război care vine cu pași repezi, iar David inserează impresia de illo tempore. Timp perfect, timp ce uită de posibilele probleme. Este vorba de idealizarea noțiunii de timp în contrast cu iubirea celor doi îndrăgostiți.

La polul opus, prin antiteză prezentat tabloul cu Hector și Andromaca. Ei se supun unui destin nefast, tragic prin dimensiune. David nu intenționează a-l reprezenta pe Hector, este pictat doar partea inferioară-trupul, însă chipul este ascuns. În schimb Andromaca este redată într-o postură ce denotă suferința.

În concluzie, Jacques-Louis David este un pictor reprezentant al Neoclsicismului cu o impresionantă compoziție artistică în care guvernează politicul și aspectele esteticii subimului, dinamica și tendința de supradimensionare realist-exacerbată cu tente romantice.

Jacques-Joseph James Tissot (15 octombrie 1836 – 8 august 1902) pictor francez

S-a nascut si a crescut in Nantes, oras-port care ii va inspira multe dintre lucrarile sale. Se muta la Paris in 1856, fiind elevul lui Louis Lamothe si Hippolyte Flandrin, decoperind mai tarziu Impresionismul. Isi face debutul in cadrul Salonului oficial in 1859 si continua sa expuna acolo, cu deosebit succes, pana in 1871, cand pleaca la Londra. A luat aceasta decizie dupa zdrobitoarea infrangere a Frantei in razboiul Franco-Prusac, dar nu a fost cea mai inspirata hotarare pentru ca dificultatile financiare nu au intarziat sa apara. Se adapteaza rapid si incepe sa picteze tablouri „la moda”, foarte apreciate de nobilimea londoneza, infatisand scene din societatea engleza si mai ales evenimente sociale si mondene, desfiintate insa de critica vremii.
 
Primele sale compozitii sunt marcate de obsesia romantica pentru Evul Mediu, in timp ce un tablou precum „Intalnirea dintre Faust si Margareta” demonstreaza influenta pictorului belgian Henri Leys. Incepand din 1864 – 1865 Tissot a abandonat astfel de tendinte in favoarea unor subiecte contemporane, adesea tratate intr-o maniera plina de umor. Este interesat si de arta orientala, dar mai ales de pictura istorica, incercand sa recreeze in tablourile sale atmosfera secolului XVIII.

Succesul inregistrat de Tissot la Londra, fie si cu lucrari „comerciale” a starnit invidia altor artisti impresionisti din Franta, unde era considerat in cel mai bun caz un pictor neinsemnat. Daca la Londra criticii au considerat lucrarile sale tributare modei, in Franta reactiile au fost mult mai dure si greu de inteles astazi, pictorul fiind acuzat ca tablourile sale sunt simple fotografii pictate, lipsite de simt estetic si in consecinta vulgare. Chiar daca Tissot demonstra o mare indemanare tehnica, tablourile realizate la Londra sunt marcate de stilul rapid in care era nevoit sa lucreze. Dar chiar si asa, calitatea lor artistica era greu de egalat de artistii englezi, care il priveau ca pe un rival cu o reputatie nemeritata.

Viata artistului, lipsita pana in 1876 de evenimente deosebite, se schimba radical, cand acesta o cunoaste pe Kathleen Newton, o tanara si atragatoare admiratoare, proaspat divortata dupa un imens scandal, in care adulterul jucase rolul central. Respinsa de societatea engleza, Kathleen a inceput o relatie cu pictorul francez, mutandu-se in casa acestuia din Londra. Daca pana atunci Tissot fusese nelipsit de la evenimentele mondene, unde aparea mereu elegant si plin de spirit, artistul a fost nevoit sa renunte la toate acestea si sa iasa din cercurile aristocratice pentru ca noua sa iubire nu ar fi putut fi acceptata de acestea.

Chiar daca aceasta a dus la renuntarea la unii protectori si la limitarea comenzilor, cuplul si-a pastrat totusi pritenii din lumea artistica, iar Kathleen a devenit muza lui Tissot, aparand in numeroase dintre tablourile acestuia.  Amintindu-si de Nantes, Tissot a pictat si numeroase imagini ale portului Londrei si ale Tamisei, intr-o atmosfera greu de gasit in celelalte lucrari ale sale.      

Din pacate aceasta perioada de fericire ia sfarsit in chip tragic in 1882, cand Kathleen moare la doar 28 de ani de tuberculoza. Tissot nu isi va mai reveni niciodata dupa aceasta tragedie, parasind Londra si intorcandu-se la Paris peste doar o saptamana. Nu a mai avut nici o alta relatie cu vreo femeie.

La inceput a realizat diverse comenzi la Paris, renuntand in scurt timp, iar pentru tot restul vietii va realiza exclusiv pictura religioasa. Calatoreste de doua ori in Orientul Mijlociu pentru a descoperi noi surse de inspiratie. In ultima parte a vietii este interesat de spiritism, in voga in epoca, incercand sa contacteze spiritul iubitei sale trecute in nefiinta.

Moare la Buillon pe 8 august 1902, iar la scurt timp dupa aceea lucrarile sale revin in actualitate. Tablourile semnate Tissot au fost foarte cautate de colectionarii japonezi si americani la sfarsitul secolului XIX, marcand revenirea artistului pe piata de arta.

Jurnal de Vodevil Politic 39-Descaunarea lui Ciolacu

Ceea ce social-democrații ar trebui să facă în clipa de față ar fi exact detronarea lui Marcel Ciolacu. Dacă sunt surprinși de tonul afirmației, ar trebui să deruleze filmul în care acesta își joacă rolul de lider, fie el și interimar. Surse care au responsabilitatea declarațiilor afirmă că Ciolacu a instaurat în PSD cenzura opiniilor contrare lui și, în permanență, a căutat să stopeze orice tentativă de promovare a unor viziuni noi, de natură a prezenta electoratului un partid primenit. Cu îndemânarea fitilistului școlit în bârfe și conclavuri mărunte, a întins plasa intoxicărilor peste toți, insinuând că orice inițiativă, oricât de bună ar fi, urmărește, de fapt, debarcarea lui de la conducere.

Liderul PSD este ferm convins că își merită cu prisosință poziția de conducător. În mod sigur, numai după calculele lui, fără a ține cont și de opiniile altora. La o privire ceva mai atentă, se poate constata însă că nu a făcut nimic deosebit pentru partid. Nimic care să-l scoată în evidență. N-a depășit sfera celor mulțumiți să vegeteze la umbra prestigiului social-democrat, ca apoi, brusc, să revendice drepturi nemeritate. Dacă nu eram eu, acum nu erați aici, pare să strige. Da, Ciolacu, dacă nu erai tu, PSD nu ar fi fost acum aici. În starea aceasta.

Blazare și resemnare

Dacă ar avea curajul unei introspecții, social-democrații ar conștientiza că mai rău ca acum nu au ajuns niciodată. Nu mai au puterea să se impună decât prin numărul convenabil, încă, de reprezentanți în Parlament.

O nouă expoziție la Palatul Suțu: „Bucureștiul medieval al familiei Mavrocordat”.

Muzeul Municipiului București invită publicul să viziteze începând de vineri, 3 iulie 2020, noua expoziție tematică de la Palatul Suțu (Bd. Ion C. Brătianu, nr. 2), oferită vizitatorilor sub genericul „Bucureștiul medieval al familiei Mavrocordat”.

Bucureștiul, capitala necontestată a Țării Românești în epoca fanariotă, devastat de războaie și calamități periodice, izbutește să renască de mai multe ori din propria cenușă, dobândind un aspect eclectic și cosmopolit, deopotrivă oriental și occidental. Credința creștină a constituit, și în veacul fanariot, un important reper al bucureșteanului, indiferent de mediul social din care provenea. Ctitorii bisericilor bucureștene aparțin tuturor claselor sociale, chiar și meșteșugarilor și negustorilor, fețelor bisericești, dar și domnilor. În ciuda obligațiilor financiare în creștere față de Înalta Portă și a duratei relativ scurte a domniei, mulți dintre primii fanarioți au dorit să își lege numele de cel puțin o ctitorie. Primul domn fanariot din Țara Românească, Nicolae Mavrocordat (1716, 1719-1730) ridică la Văcărești cel mai mare ansamblu monastic pe care l-a cunoscut vreodată Țara Românească. Tot el reface Paraclisul Mitropoliei Bucureștilor, în vreme ce fiul său, Constantin Mavrocordat (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763) zidește mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi la 1747, repară și extinde Biserica Bunei Vestiri de la Curtea Domnească.

De asemenea, tradiția prezenței unei case domnești în marile complexe monastice a fost continuată de Nicolae Mavrocordat, în cazul ctitoriei sale de la Văcărești. Pe lângă aceste case, Nicolae Mavrocordat își va ridica la scurt timp o altă reședință, pe un teren ce aparținea Mănăstirii Radu Vodă, pentru a-i oferi clipe de tihnă în mijlocul unui cadru natural îmbietor. Aceasta se va numi „Casa de la Foișor”. Neînzestrând casa domnească cu un paraclis, după cum se obișnuia, doamna sa, Smaranda (Smaragda), va ridica la 1745 o biserică, „Biserica de lângă Casa de Priveală”, rămasă cu denumirea Biserica Foișor.

Muzeul Municipiului București este păstrătorul vestigiilor de la Mănăstirea Văcărești, cea care a avut cumplita soartă să fie demolată în decembrie 1984. Fresce din ansamblul monumentului onorează cu prezența lor săli de expunere ale Palatului Suțu, loc în care poate fi completată povestea Bucureștilor din timpul domniei ctitorului ansamblului monastic Văcărești.

Litografii cu lăcașe de cult ridicate în București în prima jumătate a secolului al XVIII-lea recompun imaginea de oraș al bisericilor și al mănăstirilor. Expoziția, realizată în jurul frescelor de la Văcărești, poate reînvia convingător imaginea Capitalei într-o epocă fascinantă, care a pregătit trecerea la modernitatea românească.

Vizitatorii își vor putea imagina spațiul citadin în care erau etalate veșmintele, luxul, dar și culoarea, prin această scurtă incursiune în spațiul dintre zidurile domnești. Icoane și obiecte de cult, monede de secol XVIII, piese de arheologie medievală, veșminte de epocă și accesorii, gravuri, documente, litografii, obiecte de artă decorativă, toate din colecțiile Muzeului Municipiului București, oferă, într-o concepție expozițională în sala cu fresce de la Palatul Suțu, o imagine a Bucureștiului valaho-fanariot din vremea domniei ctitorului mănăstirii Văcărești, Nicolae Mavrocordat, o imagine a vieții creștine, dar și elemente din viața cotidiană.

Noua expoziție de la Palatul Suțu poate fi vizitată începând cu data de 3 iulie, de vineri până duminică (inclusiv), între orele 10.00 – 18.00 (17.30 ultima intrare).

„Apoteoza lui Homer”-Pictura lui Ingres(Jean Auguste Dominique Ingres)

Imaginea lui Ingres „Apoteoza lui Homer” a fost scrisă în 1827. Artistul a fost însărcinat să decoreze plafonul din Luvru pentru a coincide cu deschiderea Muzeului, care a fost proiectat să demonstreze superioritatea culturală a Franței și astfel să consolideze legitimitatea monarhului său. Critic important pentru aceasta a fost crearea unui continuum care se întindea de la lumea antică la cea modernă din Franța și, astfel, această imagine a devenit un proiect de legitimare politică și culturală.Subiectul comporta o mulțime de portrete, căci Ingres imaginează literații lumii veniți sa aducă un omagiu șefului lor suprem, lui Homer, în momentul în care muza, una dintre cele mai frumoase creații ale lui Ingres, pune pe capul poetului orb coroana nemuririi.

Artistul îl onorează pe Homer ca pe creatorul civilizației occidentale. El stă în mijlocul compoziției, încoronat cu coroana de laur a lui Nika.

Figurile trebuiau sa fie destul de precise, pentru ca sa evoce fără greutate trăsăturile personajelor, dar, în același timp, ireale, asa cum le-am vedea în vis. In alegerea lor, Ingres a fost extrem de scrupulos. A considerat ca prin reprezentarea lor în tablou el făcea o clasificare, de care alții se cuvenea sa tina seama.

La dreapta și la stânga tronului lui Homer sunt cele doua fiice nemuritoare, Iliada și Odiseea. Iliada, o splendid viziune, amintește de marile creații ale Renașterii, de Sibilele lui Rafael și Michelangelo. Odiseea este visătoare, ea a văzut atâtea în călătoria ei. Pentru aceste figuri, cât și pentru capul lui Homer, artistul a făcut numeroase schite. Numai pentru Homer sunt cunoscute pentru o suta de studii.

Homer este înconjurat de mai mult de 40 de figuri ale canonului vestic, printre care sculptorul grecesc Phidias (care deține un ciocan), marii filosofi Socrates și Platon (întorși în dialogul din stânga lui Phidias), Alexandru cel Mare (în colțul din extrema dreaptă în armura de aur) .

Ingres a inclus, de asemenea, figuri din ultimele secole. Sub Alexandru cel Mare se află Michelangelo cu o placă de desen în mână. William Shakespeare se află lângă artistul Nicolas Poussin în stânga jos, împreună cu Mozart și poetul Dante. Eroul și inspiratorul lui Engra, Rafael, îmbrăcat într-o tunica întunecată, sa alăturat mâinilor artistului grec Apelles, iar între ei, o figură ascunsă, cu o față tânără, se presupune că este un portret al celui mai tânăr Jean Auguste. Indiferent dacă este vorba de un autoportret, artistul și-a definit în mod clar strămoșii culturale și a confirmat superioritatea valorilor clasice.

Jurnal de Vodevil Politic 38-Mai avem Presedinte?Cine ne mai minte,ca ne maninca BABAUL?

Este a cincea zi când președintele chiulește. Probabil va apărea mâine, dar nu mai devreme de după-amiază. Din 25 iunie nu l-a mai văzut nimeni. Nici măcar votanții lui, pentru că ceilalți nu se înghesuie să sufere în lipsa lui. Calculatoarele STS, cele care l-au scos câștigător, nu îi simt dorul. Sunt doar obiecte neînsuflețite.

Exceptând câțiva oameni și SPP, nimeni nu știe unde este Iohannis. Ultima apariție publică a fost pe 24 iunie, la o declarație de presă pe care a susținut-o la Cotroceni. Înregistrată, firește, că doar nu era să stea acolo până la ora 15, când a fost difuzată. De ce nu am crede că președintele a dispărut încă din 23 iunie? Ce ne-ar opri?

Cine să ne spună să ne spălăm pe mâini?

Între timp, în țară, s-au întâmplat lucruri. Directorul UNIFARM s-a încurcat în declarații la Parchet și a ajuns sub control judiciar,ca fiind primul PUSCARIABIL. Prin acte se vântură și numele lui Orban, alături de alții, toți unul și unul,PUSCARIABILI,deasemenea. Iohannis nu a scos capul, în condițiile în care înainte lua jar în gură încă de la primele cuvinte ale știrilor. Nelu Tătaru și Raed Arafat ne amenință cu o nouă Apocalipsă. Oamenii aceștia nasc dezastre unde nu există și bagă spaima în mulțime, de parcă i-am plăti pentru asta. Pina una alta,datorita Curtii Constitutionale,toate RESTRICTIILE nu mai sunt valabile,dar MINCIUNA despre cel de-al doilea val,de CORONAVIRUS,de MARTIENI.de EXTRATERESTRII cu si fara MASCA,se cocleste tare,la Palatul Victoria,in timp ce Iohannis a luat deja”Pe loc repaus”,DIXIT.

Al Treilea Război Mondial e scris în astre. 2020 tinde să devină un an infernal, astrologii vin cu exemple

Alinierile astrale din 2020 indică faptul că vom avea un an foarte dificil din toate punctele de vedere. Încă de la începutul anului lumea de pretutindeni are pe buze cuvintele Al Treilea Război Mondial.

Dincolo de evidenţele momentului şi îngrijorările privind un eventual al Treilea Război Mondial, , astrologii vin cu exemple concrete. Pe 12 ianuarie Saturn intră în conjuncţie cu Pluto, combinaţie care a adus de fiecare dată nenorociri planetare. Apoi, mai târziu în an, pe 9 septembrie, Marte va intra retrograd în Berbec şi, la cudratură cu conjuncţia Saturn-Pluto creşte riscurile unui război global.

Istoria ne arată că omenirea a avut de fiecare dată de suferit de pe urma conjuncţiei Saturn-Pluto. Astfel, între altele, sub această conjuncţie în 1913-1916 a izbucnit Primul Război Mondial, a început în 1930 criza economică mondială şi a ajuns în 1933 la putere Adolf Hitler, iar în 1939-1941 a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Epidemia de SIDA a apărut tot sub această conjuncţie, în 1981-1984.

Opera în concert „Agrippina” de Händel (21 sept 2019)

În seria Concertelor de la miezul nopţii de la Ateneul Român, formaţia Les Talens Lyriques a interpretat, sâmbătă 21 sept 2019, de la 19.30, opera „Agrippina” de Händel.

Agrippina Minor este strănepoata primului împărat roman, Octavian August, care a condus timp de 40 de ani o naţiune de cuceritori. Era o femeie frumoasă, deşteaptă şi de viţă nobilă. S-a născut în nordul imperiului, în fosta Colonia, astăzi oraşul german Köln.  Din prima căsătorie încheiată când fata avea doar 13 ani, în anul 37 d.H se naşte faimosul Nero, viitorul împărat, cel care se presupune că ar fi dat foc Romei. După moartea soţului, Agrippina va deveni cea de a patra soţie a împăratului roman Claudiu, unchiul ei. În 1705, Georg Friedrich Händel (1685-1759) compusese deja o operă intitulată Nero cu premiera la Hamburg. Scrisă cu patru ani mai târziu, în 1709 (premiera la Veneţia), Agrippina – pe un subiect tratat şi de alţi compozitori, printre care N. Porpora, P. Magni, G. C. Schurmann etc. – povesteşte cum împărăteasa luptă fără scrupule pentru ca fiul ei Nero să urce pe tron. Opera a fost scrisă în timpul călătoriei compozitorului german în Italia şi s-a jucat cu uriaş succes – 27 de reprezentaţii – în perioada carnavalului. Se pare că străzile răsunau de urarea „Viva il caro Sassone” – Trăiască dragul saxon! – şi că partitura l-a impus definitiv pe Händel în rândul muzicienilor de succes internaţional ai vremii. Actul I. Agrippina îi explică fiului ei Nero că, în sfârşit, momentul urcării lui pe tronul imperiului a sosit. Ea îi arată o scrisoare în care se spune cum Claudiu, soţul ei şi împăratul Romei, pierise pe mare, în timpul unei furtuni. Împărăteasa îi cheamă pe Pallante şi Narciso. Ştiind că cei doi sunt îndrăgostiţi de ea, promite fiecăruia în parte, iubirea ei în schimbul susţinerii lui Nero. Atunci când poporul s-a adunat pe colina Capitoliului şi Agrippina anunţă moartea soţului ei, atât Pallante cât şi Narciso îl propun deîndată pe Nero drept noul Cezar. Nero este gata să se instaleze pe tron când servitorul lui Claudiu, Lesbo, apare şi anunţă în faţa tuturor că, ajutat de curajosul Ottone, împăratul Claudiu a debarcat în siguranţă în Anzio. Ottone ajunge la Capitoliu şi îi comunică Agrippinei că, drept mulţumire că l-a salvat pe împărat, acesta i-a promis lui tronul imperiului. Cei patru conspiratori sunt profund dezamăgiţi. Dar, Ottone îi mărturiseşte Agrippinei că, mai mult decât tronul, el o iubeşte pe Popeea. Ştiind că şi Claudiu iubeşte aceeaşi femeie, Agrippina vede în această mărturisire ocazia unei noi conspiraţii menite să îl aducă pe fiul ei Nero pe tron. Ea ajunge la casa Popeei, se asigură de dragostea acesteia pentru Ottone şi apoi îi spune că, pentru a obţine tronul, acesta a cedat-o pe ea, Popeea, împăratului. Mai mult, ea îi sugerează tinerei femei ca, drept răzbunare, să provoace gelozia lui Claudiu spunându-i că, de pe noua lui poziţie puternică, Ottone i-a poruncit să refuze dragostea împăratului şi să i se dăruiască doar lui. Drept urmare, Claudiu va revoca favorurile promise lui Ottone şi tronul va fi din nou liber pentru Nero. Popeea cade în capcană, urmează întocmai planul Agrippinei care obţine astfel tot ce şi-a dorit. Actul II. Pe o străduţă din Roma lângă palatul imperial, Pallante şi Narcisus, stând de vorbă, îşi dau seama că au fost înşelaţi şi manipulaţi de Agrippina. Cei doi tineri se hotărăsc să se alieze împotriva împărătesei. Apare Ottone, emoţionat înainte de ceremonia încoronării. Când Claudiu soseşte, el i se înfăţişează amintindu-i de promisiune dar este respins cu brutalitate şi numit trădător. Disperat, Ottone caută pe rând ajutor la Agrippina, Popeea şi Nero dar toţi îi întorc spatele. Mişcată de disperarea lui, Popeea începe să se îndoiască de trădarea iubitului şi construieşte o stratagemă prin care să afle adevărul. La apropierea lui Ottone se preface adormită şi, vorbind parcă în somn, se referă la dezvăluirile Agrippinei şi la presupusul gest al lui Ottone de a-şi ceda iubita împăratului, în schimbul tronului. Ottone neagă vehement, sunt doar minciuni ale mamei lui Nero, Popeea îl crede şi hotărăşte să se răzbune. Agrippina ţese noi intrigi: promite dragostea ei lui Pallante dar numai dacă acesta îi omoară pe Ottone şi pe Narciso; apoi îi cere lui Narciso să îi omoare pe Pallante şi pe Ottone.  În acelaşi timp, îi spune soţului că Ottone caută să se răzbune pentru că nu a primit, conform promisiunii, tronul şi îi cere să-l numească imediat, oficial, pe Nero drept succesorul lui. Grăbit să o întâlnească pe Popeea, împăratul se declară de acord. Actul III. În dorinţa de a corecta nedreptatea pe care ea însăşi i-a făcut-o lui Ottone, Popeea are un plan: ea îi cere iubitului să se ascundă şi să îşi stăpânească gelozia, oricare vor fi faptele la care va asista. Nero, îndrăgostit şi el de Popeea, apare la invitaţia acesteia. I se spune însă că mama lui, Agrippina, se apropie şi este invitat şi el să se ascundă. Dar Claudiu este cel intră mânat de o iubire arzătoare. Când Popeea îl acuză că, de fapt, nu o iubeşte, împăratul îi aminteşte de tot ceea ce a făcut pentru ea, mai ales de pedepsirea lui Ottone. Dar nu Ottone este vinovat, Nero este cel care a încercat să se apropie nepermis de mult susţine acum Popeea, care îi cere lui Claudiu să se ascundă şi apoi în cheamă pe Nero. Crezând că sunt singuri, acesta îi declară pătimaş dragostea dar este surprins de Claudiu care îi cere fiului vitreg să părăsească cetatea. Planurile Popeei au reuşit. Cu o scuză oarecare, ea îl roagă pe Claudiu să plece şi, rămasă singură cu Ottone, dă glas iubirii pentru el. Cei doi îşi fac jurăminte de dragoste. Plasa se strânge în jurul Agrippinei. Nero îşi informează mama de cele petrecute şi cere ajutor. Între timp, Pallante şi Narciso îi povestesc lui Claudiu despre scrisoarea prezentată de soţia lui şi insistenţa acesteia, dată fiind falsa veste a morţii împăratului, ca Nero să fie imediat urcat pe tron. Agrippina este acuzată de încercare de uzurpare a puterii. Ea recunoaşte faptele dar le interpretează în felul ei: insistând pentru urcarea lui Nero pe tron, ea a protejat ţara de luptele pentru putere care ar fi izbucnit odată aflată moartea împăratului. A fost doar o încercare de a prezerva puterea în familie. În momentul în care Claudiu înclină să o creadă, Agrippina preia iniţiativa, îşi acuză soţul care i-a fost necredincios şi cere separarea imediată a acestuia de Popeea. Mai ales că Ottone o iubeşte. Dar şi Nero o iubeşte completează Claudiu. Ottone, Popeea şi Nero se apropie. Împăratul îl acuză pe Nero că s-a ascuns în camera Popeei şi acesta nu poate nega. Împăratul ia o hotărâre are îi surprinde pe toţi: Nero se va căsători cu Popeea iar Ottone va fi succesorul lui la tron. Niciuna dintre părţi nu este mulţumită. Dornic de linişte şi pace, Claudiu îi ascultă pe toţi şi le împlineşte dorinţele. Cedează tronul lui Nero iar acesta o dă pe Popeea lui Ottone de soţie. Este ceea ce şi-a dorit şi Agrippina. La final, Jupiter este invocat pentru a aproba cele hotărâte şi pentru a asigura gloria viitoare a imperiului sub noul împărat, Nero.