Cel de-al 3-lea Razboi Mondial,la orizont

Pe fondul redesfășurării de trupe și de echipamente militare suplimentare la granița estică a NATO, atât de către Statele Unite, cât și de Rusia, șeful Statului Major General al armatei ruse, generalul Valeri Gerasimov, a avertizat asupra pericolului izbucnirii celui de-al Treilea Război Mondial. Cele mai mari exerciții militare din istoria Europei, pregătite de SUA anul viitor, sunt pentru Moscova un semnal clar că Occidentul e gata de invazie.Colaborator apropiat al președintelui Vladimir Putin și unul dintre cei mai importanți comandanți ai armatei ruse, Valeri Gerasimov a declarat că puterile occidentale se pregătesc pentru „un conflict de amploare”, în condițiile în care Alianța Nord-Atlantică se repoziționează pe continentul european. Generalul lui Putin prevestește izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial, pe fondul apariției unor tensiuni fără precedent între NATO și Moscova, scrie publicația britanică „Daily Star”, care citează extrase dintr-un briefing susținut de Gerasimov în fața elitelor militare ruse. El susține că Occidentul consideră Rusia drept principalul său „adversar” și, în acest sens, la ultimele reuniuni NATO, alianța transatlantică s-a axat pe întărirea imediată a flancului său estic. Din cauza acuzațiilor reciproce de agresiune, legate de redesfășurările militare din Europa, este foarte posibil ca această situație tensionată să degenereze accidental într-un conflict între Rusia și NATO, a avertizat generalul. „SUA își continuă desfășurarea de componente de apărare cu rachete în Europa (…) În statele baltice, în Polonia, în Marea Baltică și în Marea Neagră activitatea militară se intensifică, iar intensitatea exercițiilor militare ale blocului occidental crește”, a precizat Gerasimov. „Scenariile lor arată că NATO se pregătește să-și angajeze forțele într-un conflict militar de amploare”, a adăugat el. Potrivit generalului, Occidentul exacerbează „pericolul militar al Rusiei”, într-un moment în care tensiunile bilaterale sunt, oricum, foarte mari. Valeri Gerasimov a spus că a venit momentul ca, atât Moscova, cât și alianța trasatlantică să reducă riscul unei confruntări. Afirmațiile sale au fost făcute în urma unei serii de incidente în care au fost implicate nave de război și avioane de luptă ce au zburat razant cu acestea, aparținând ambelor tabere. „Reducerea riscurilor pentru incidente militare periculoase trebuie să rămână cea mai importantă zonă a dialogului dintre Rusia și, de cealaltă parte, SUA și NATO”, a afirmat generalul, care a insistat că un război de amploare poate izbucni relativ ușor dintr-un mic conflict.

Se simt amenințați

Între timp, generalul-maior american Barre Seguin, adjunctul șefului Statului Major al forțelor aliate în Europa, a declarat că blocul occidental trebuie să se „reorienteze”, din cauza pericolului reprezentat de Rusia. El a confirmat că SUA vor trimite 20.000 de soldați în Europa, în aprilie și mai, anul acesta, în cel mai mare exercițiu militar organizat pe continentul european de la cel de-al Doilea Război Mondial. Trupele SUA se vor alătura celor provenite de la aliați din 18 state și circa 37.000 de soldați vor fi desfășurați în flancul estic al NATO.

Al Treilea Război Mondial. Top 10 țări în care vei fi în siguranță

Nu puțini sunt cei care se tem că situația tensionată dintre SUA, condusă de Donald Trump și Coreea de Nord și Iran ar putea da naștere unui conflict care să atragă NATO, Rusia și China, devenind o conflagrație mondială.

Iătă care sunt statele cele mai sigure, potrivit Realitatea TV, un top bazat pe Indicele Global al Păcii 2017. 

10. Irlanda. Ţara practică neutralitatea militară şi e neutră din punct de vedere internaţional din anii 30. Dacă izbucneşte un război, va rămâne, probabil, neutră.

9. Elveţia. Faimoasă pentru neutralitatea sa militară, nu a participat la un război pe alt teritoriu din 1815. În plus, munţii reprezintă fortificaţii naturale care o protejează de o invazie străină.

8. Slovenia. Dacă se iscă un conflict internaţional, ţara se poate bizui doar pe resursele sale. În plus, a fost în mare parte în afara conflictelor militare în primul şi al doilea Război Mondial.

7. Fiji. Mica insulă din sudul Oceanului Pacific, ţara e izolată geografic şi deci sigură şi s-a ţinut departe de conflicte globale mereu.

6. Danemarca. ar putea fi „târâtă” într-un război datorită statutului său în NATO, dar are un mare atu, Groenlanda, o regiune ne-aliată politic şi izolată.

5. Austria. Se află pe locul 4 din 163 de ţări în Indexul Global de Pace 2017 şi e considerată sigură din toate punctele de vedere.

4. Portugalia e considerată „o oază de stabilitate” şi una dintre puţinele ţări europene în care populismul de extremă dreaptă nu şi-a făcut apariţia. 3. Noua Zeelandă. E o ţară care se susţine din resursele sale şi nici chiar dacă ar fi în situaţia în care ar fi „ruptă” de restul lumii nu ar avea de suferit. În plus, este izolată de zonele potenţiale de conflict.

2. Canada. se află pe locul 8 în topul celor mai pacifiste ţări din lume, dar pe locul doi în topul Indy 100, cu un scor excepţional de mic la posibilitatea de implicare în conflicte interne sau internaţionale.

1. Islanda. este, fără îndoială, cea mai liniştită ţară din lume, aflându-se departe de puterile implicate în conflictele globale -SUA, Rusia, Coreea de Nord şi Iran- şi reprezintă, astfel, cel mai sigur loc în care te-ai putea afla în cazul în care izbucneşte cel de-al Treilea Război Mondial.

Trecutul si prezentul cartierului Cotroceni

Ca turist, odată ajuns în București, ești atras, fără doar și poate, de Centrul Vechi, polul distracției din Capitală și un adevărat „magnet” pentru toți vizitatorii, de oriunde ar veni ei. Și totuși, pentru cei care zăbovesc un pic mai mult în oraș și vor să cunoască mai bine locurile și oamenii, o plimbare prin cartierele Bucureștiului poate constitui o adevărată revelație.

Grație metroului, poți ajunge cu ușurință în cele mai îndepărtate colțuri ale orașului, cum ar fi spre exemplu cartierul Văcărești, dar pentru cei care nu vor să se aventureze prea departe, Cotroceni și Aviatorilor sunt două cartiere pline de istorie, în care chiar și cei mai pretențioși dintre vizitatori vor descoperi locuri care să le trezească interesul și poate chiar să îi uimească.

La doar două stații de metrou distanță de centrul Bucureștiului, se întinde unul dintre cele mai vechi și frumoase cartiere din Capitală – Cotroceni.

Mențiunile în vechile hrisoave ale Țării Românești ne trimit, încă de acum peste 400 de ani, din timpul lui Mihai Viteazu, la un mic sat numit Cotroceni, aflat în mijlocul pădurii de atunci – cunoscuții Codri ai Vlăsiei -, care era situat în nordul Bucurescilor, cum se numea orașul la acea vreme.

La jumătatea secolului al XVII-lea, însuși Șerban Cantacuzino, cel care avea să devină, două decenii mai târziu, domnitor al Țării Românești, “se cotroci” o vreme în aceste păduri dese, care de altfel erau proprietatea sa, ceea ce, în limba de atunci, însemna “a se ascunde”, “a se refugia”, de Domnitorul Duca al cărui tron se străduia să-l uzurpe.Șerban Cantacuzino, membru al celebrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor contribuie, mai târziu, la dezvoltarea locului prin construirea Mănăstirii Cotroceni, în semn de mulțumire față de locul care i-a salvat viața în timp ce era prigonit de Duca.  În apropierea lăcașului sfânt, Șerban Cantacuzino va construi apoi parcul și Palatul Domnesc, format din spații de locuit și diverse acareturi, pe locul actualului Palat Cotroceni. Din acestea, astăzi se mai păstrează cuhniile (bucătăriile). Ulterior, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Regele Carol I au folosit vechiul palat ca reședință de vară. În 1883 însă, primul rege al României moderne a construit pe aceste locuri actualul Palat Cotroceni, devenit în timp un simbol pe multiple planuri pentru București.

Vechea reședință regală, construită în stil clasic venețian, adăpostește acum sediul Președinției României, o parte a edificiului putând fi vizitată și purtând numele de Muzeul Cotroceni. Acest loc este puternic încărcat de semnificații. În 1916, de exemplu, Consiliul de Coroană reunit aici și prezidat de Regele Ferdinand a decis intrarea țării în primul Război Mondial, de partea Antantei.

După 1949, clădirea se va numi Palatul Pionierilor, iar în timpul comuniștilor, vechea mănăstire Cotroceni, puternic afectată de cutremurul din 1977, a sfârșit prin a fi demolată în 1984.

Cotroceni, acest splendid cartier al Capitalei de astăzi, mai este cunoscut drept zona cu străzi cu nume de doctori, căci istoria ultimelor două veacuri a locului este legată de medicină.

La jumătatea secolului al XIX-lea, doctorul francez Carol Davila a fost adus la București de Domnitorul Barbu Știrbey pentru a organiza sistemul sanitar. Acesta rămâne pentru totdeauna în țară, lucrând sub oblăduirea a trei conducători – lui Știrbey adăugându-i-se Alexandru Ioan Cuza și Carol I. Este profesor de chimie la Universitatea București, înființează școli medicale (de felceri, de chirurgie) și, mai apoi, Facultatea de Medicină, nume importante de medici fiind legate de-a lungul timpului de istoria acestui domeniu, în București. Multe dintre aceste nume se regăsesc printre străzile vechiului cartier Cotroceni, unde, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost construite unele dintre cele mai frumoase case din Capitală.

O adevărată oază de verdeață și liniște în orice anotimp, Cotroceni beneficiază de o mulțime de copaci seculari, dar și de parcuri și grădini unice. Și invităm turistul să viziteze frumoasa Grădină Botanică, aflată peste drum de Muzeul Cotroceni, înființată tot la inițiativa Dr. Carol Davila, în 1860, ca și Facultatea de Medicină și Farmacie. La vremea respectivă, aceasta se întindea pe o suprafață de doar 7 ha și se afla pe alt amplasament față de ziua de astăzi. După ce a intrat sub îngrijirea unui botanist, acesta a decis mutarea ei în centrul orașului, lângă Universitatea București, loc în care nu s-a putut dezvolta corespunzător.

În 1884, Grădina Botanică, avându-l acum la conducere pe prof. dr. Dimitrie Brandza, al cărui nume îl poartă în ziua de azi, va fi mutată definitiv pe actualul amplasament și va funcționa pe lângă Facultatea de Științe a Universității, întinzându-se de această dată pe mai bine de 18 ha. 

Tot atunci au fost construite și primele sere, în care au fost realizate principalele plantații de arbori și arbuști, acestea putând fi vizitate și în ziua de azi. Grădina a fost puternic afectată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, aceasta fiind refăcută și schimbându-se substanțial după 1954.

Beneficiind de o varietate impresionantă de specii de arbori, arbuști și flori, constituind pentru mai bine de jumătate de an o adevărată simfonie de culori și miresme plăcute, Grădina Botanică este un loc romantic și liniștit, în mijlocul unui București fremătător, trepidant, care este locul predilect de recreere al studenților, al îndrăgostiților sau al trecătorilor dornici de puțină relaxare în aer liber.

Nu ne putem despărți de acest loc fără să vedem două repere ale ortodoxiei, perle arhitectonice și culturale: Biserica Sfântul Elefterie cel Nou, care străjuiește din 1930 frumosul Cotroceniprecum și Biserica Sfântul Elefterie cel Vechi, ctitorită cu două secole înaintea celei dintâi. Amândouă pot fi vizitate și lasă turistului dornic de istorie o impresie de neșters, făcând ca plimbarea prin acest minunat cartier, dar și prânzul sau cina la micile restaurante de pe străzile sale cu copaci seculari să completeze o atmosferă liniștită, veche și distinsă a orașului.

”Tosca” la Opera Națională București (6 decembrie 2019)

Opera Națională București a prezentat, vineri, 6 decembrie 2019, începând cu ora 18.30 spectacolul Tosca de Giacomo Puccini. Regia, decorul, costumele și light design-ul poartă semnătura lui Mario De Carlo. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Tiberiu Soare. Corul Operei Naționale București este pregătit de către Daniel Jinga, iar corul de copii de Smaranda Morgovan. Asistenți de regie: Claudia Machedon și Paula Gherghe. Pentru premiera de pe scena Operei Naționale București, regizorul Mario De Carlo a pregătit o punere în scenă ambițioasă, după cum el însuși declară: Tosca este cea mai tragică operă a lui Puccini. Covârșitoarea sa teatralitate se regăsește în totalitate pe scenă, în situații și în muzică. Un regizor sensibil are cu Tosca o sarcină ușoară: trebuie să închidă ochii și… să se lase purtat. Puccini nu e un compozitor asociat verismului, dar e indubitabil că în Tosca autorul insistă pe detalii realiste și că este în căutare de efecte scenice în nuanțe puternice. Tocmai exacerbarea aspectelor de cruzime și morbiditate constituie un trait d’union cu coduri reprezetantive ale unui teatru care pleacă din trucurile lui Seneca și, de-a lungul execuției în scena teatrului elisabetan, ajunge până la râurile de sânge specifice teatrului Grand Guignol. Toți trei protagoniștii mor și au parte de o moarte violentă. Suntem la ani lumină depărtare de morțile languroase ale eroilor și eroinelor din melodrame. Aici este nimicirea care învinge sentimentele, impulsurile și pasiunile. Supliciul este adevăratul protagonist al operei. Supliciul arhetipal care are în el însuși rațiunea și se impune ca unic element decisiv, prin ritual, exhibiție și spectacularizare. Am găsit inspirația în ceea ce Michael Foucault numea splendoarea chinului.”Impresionanta operă, care a avut la bază o piesă de teatru a dramaturgului francez Victorien Sardou, Tosca, este, fără doar și poate, o dramă puternică, asemenea vieții din care a fost eliminată orice scenă plictisitoare; o dramă a unei mari iubiri – cea dintre o divă a muzicii de operă, Floria Tosca, și un tânăr pictor talentat, Cavaradossi –, cu realități istorice precum domnia Mariei Carolina, fiica Mariei Tereza și sora Mariei Antoaneta, precum și înfrângerea în final a Austriei de către Napoleon în bătălia de la Marengo, cu acțiuni încărcate de sadism, cu sentimente extrem de puternice precum gelozia, ura, teama.Această lucrare complexă, a cărei forță Puccini a intuit-o încă dinainte de a o compune – ”o operă de care am nevoie”, spunea el pe atunci – nu încetează să-și reverbereze vraja nici după mai bine de un secol de la premiera mondială. Ceea ce înseamnă că spectatorii oricărei generații au nevoie, așa cum a avut și Puccini, de această operă. Tosca rămâne așadar o oglindă în care ne privim cu toții, din când în când, culmile și coborâșurile sufletului.

Opera „Don Pasquale” de Gaetano Donizetti

Don Pasquale este o operă bufă în 3 acte de Gaetano Donizetti, după un libret de Michele Accursi și Giacomo Ruffini. Pe 3 ianuarie 1843 a avut loc, la Teatrul Italian din Paris (Sala Ventadour), premiera absolută a operei ”Don Pasquale” de Gaetano Donizetti, cu Giulia Grisi (Norina), creatoarea rolului Adalgisei din ”Norma” de Bellini (1831), Giovanni Mario (Ernesto), Antonio Tamburini (Malatesta), Luigi Lablache (Don Pasquale), cântăreţi de clasă, sub bagheta compozitorului. Noua creație a lui Donizetti putea părea, stilistic, o aventură. Vremea operei bufe trecuse, Parisul cucerit altădată de Rossini respira aerul comediei sentimentale şi al vodevilului. Donizetti a avut însă curajul acestui anacronism, mutând schemele genului într-un limbaj care, dacă nu este fundamental diferit, are o prospeţime şi o naturaleţe cuceritoare. Satira lui nu e nici superficială, nici ”încruntată”. Lovitura a fost una de maestru: opera s-a jucat numai în 1843 pe cel puţin 12 scene, la Londra, Milano, Bruxelles, Lille etc. şi succesul a rămas de atunci constant.Cum existenţa cotidiană oferă atâtea elemente comice, imaginaţi-vă aşadar un bătrân celibatar de modă veche, zgârcit, credul şi încăpăţânat, dar în fond un om cumsecade: Don Pasquale, cetăţean roman de pe la începutul secolului al XIX-lea. Ridicol bietul, aşa cum s-a născut în plină epocă de bel canto. Libretistul îl caracterizează succint înaintea primei pagini cu note muzicale. Să ne amuzăm, să luăm totul ”à la légere” dar cu un strop de înţelegere, căci bătrânul e un ”buon uomo in fondo”. Majoritatea surselor îi indică drept autori ai libretului pe Giovanni Ruffini şi pe compozitor (*). În schimb, în ediţia din 1961 a Casei Ricordi apare ca libretist Michele Accursi. Trimiterea la ”Bădăranii” de Goldoni este posibilă în privinţa caracterelor personajelor, construite elocvent şi savuros, muzica răsfăţându-şi ascultătorii cu arii, duete, scene memorabile. Un scurt Allegro furtunos, în Re major, semnalează la începutul uverturii atmosfera comică. Această introducere de cinci măsuri care antrenează întreaga orchestră, în fortissimo, pare un hohot de râs. Două teme tratate inegal constituie materialul muzical al uverturii. Prima este serenada lui Ernesto din actul al treilea, ”Com’è gentil”. În operă ea este acompaniată de două chitare. Prin expresivitatea liniei melodice, prin conţinutul muzical şi lirismul deloc patetic, ”Com’è gentil” rivalizează cu celebra ”Una furtiva lagrima” din ”Elixirul dragostei”. În uvertură, serenada este intonată de violoncelul solo, dublat de fagot, apoi preluată de corn. La reluare, violoncelul va fi însoţit de flaut, conferind acestei sereneade un ton de lirism senin, nelipsit de o notă de candoare. Tonalitatea Fa major şi ornamentele folosite cu precauţie asigură impresia de amabilitate, de linişte în contrast cu farsa comică pe care o vom urmări în operă. După un pasaj dinamic al orchestrei, viorile prime aduc discret tema a doua, în Re major, cavatina Norinei din actul I, ”So anch’io la virtù magica”, o arie de virtuozitate pentru soprană, foarte potrivită pentru caracterizarea personajului. În tempo moderat, această melodie capricioasă, intonată lejer la început, se instalează treptat şi va domina uvertura, cântată de viori, flaute, clarinete. Ea este dezvoltată sumar, metamorfozele conferind un plus de dinamism şi culoare. În tipic stil bel canto, pasajele rallentando alternează cu izbucnirile ansamblului, orchestraţia este strălucitoare, grupele de instrumente dialoghează grăbit, îşi trec unele altora replici vioaie. După un fragment tumultuos, viorile şi flautele readuc în tempo alert tema cavatinei într-o coda incendiară.Deliciile virtuozităţii, ca mijloc de caracterizare, îşi găsesc în Donizetti o gazdă desăvârşită. În actul al treilea al operei ”Don Pasquale”, duetul de un comic irezistibil pentru voci grave este o pagină antologică din întreaga istorie a operei bufe. Don Pasquale, bas şi doctorul Malatesta, bariton, plănuiesc să-i surprindă pe cei doi amanţi, Ernesto şi Norina, în grădină. Credulitatea bătrânului care va fi astfel răzbunat, se confruntă cu şiretenia doctorului Malatesta, amic cu Don Pasquale dar ”amicissimo” cu Ernesto, cum notează libretistul. Don Pasquale e plin de satisfacţie, un fel de bucurie senilă îl cuprinde la gândul inofensivei sale răzbunări. Doctorul Malatesta îi cântă în strună, el, care aranjase de fapt întreaga farsă, încheiată fericit. Acest duet de mare dificultate, cu pasaje rapide, ”diabolice”, solicită o adevărată performanţă de respiraţie şi de dicţie, mai ales în finalul scris în măsura de şase optimi, unde basul şi apoi baritonul sunt supuşi unei probe de foc. Repetând aceeaşi notă, do, într-un lanţ de şaisprezecimi, ei trebuie să facă inteligibil textul. Burlescul e subliniat de frecventele schimburi de replici, de exclamaţii, cu complicitatea timbrală a orchestrei. https://www.youtube.com/watch?v=vXNjtv-8MDI

Tifosul exantematic în România primului război mondial

Istoria epidemiilor în spațiul românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre tifosul exantematic. Conform statisticilor, în iarna anului 1916-1917, epidemia de tifos exantematic au luat viețile a aproximativ 350.000 de militari și 450.000 de civili din România fiind considerată mai ucigătoare decât confruntările militare în sine. 

România intrase în primul război mondial în august 1916 alături de Antanta franco-anglo-rusă printr-o ofensivă militară în Transilvania, provincie locuită majoritar de români din Austro-Ungaria. Contraofensiva germano-austro-ungară din nord și cea germano-bulgară din sud au făcut ca armata română să trecă pe poziții defensive și, după patru luni de lupte, să fie nevoită să se retragă în Moldova împreună cu autoritățile și o parte din populație. În decembrie 1916 Bucureștiul era ocupat de armatele germane, bulgare și austro-ungare și se instituia un regim militar dur de rechiziții și restricții.

Ocupația militară a Bucureștiului a însemnat însă și apariția unui nou dușman: tifosul exantematic. La sfârșitul lunii decembrie 1916 se înregistrează primele cazuri în rândul populației sărace din București care rapid s-au transformat într-o epidemie. Războiul și lipsurile ca hrana și căldura au contribuit la propagarea bolii. Al doilea focar de infecție, mult mai sever decât cel din sud, a fost cel adus de armata rusă. Istoricul Delia Bălăican de la Biblioteca Academiei Române a cercetat impactul pe care epidemia de tifos exantematic l-a avut asupra societății române. 

„Ce înseamnă epidemie de tifos exantematic? Cauza erau păduchii, în consecință, mizeria și sărăcia, lipsa asigurării igienei în rândul populației civile și în rândul trupelor militare. În România, trupele ruse au adus această boală, ea apăruse în rândul trupelor ruse și sporadic în zona Balcanilor. Cu ocazia mișcării trupelor în Moldova boala s-a răspândit și la țară. Situația a degenerat ajungându-se la o mortalitate de 30% în rândul populației civile și până la 40% în rândul medicilor în luna martie a anului 1917.”

În ciuda haosului, autoritățile române reacționează și concep un plan de măsuri de combatere a epidemiei. Delia Bălăican.  „În ianuarie 1917, boala a fost recunoscută oficial iar vârful epidemiei a fost în martie. În Bucureștiul ocupat, Institutul de bacteriologie era în continuare condus de omul de știință Victor Babeș. La Iași, ca urmare a apelurilor făcute de Crucea Roșie franceză, serviciile mediale au fost unificate sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino. La București, Victor Babeș se ocupa de fabricarea de seruri și vaccinuri pentru că trebuie să spunem că epidemia de tifos nu era singulară. În timpul războiului au fost semnalate și alt fel de epidemii cum ar fi cele de holeră și malarie. Din păcate, și epidemiile au fost politizate, li se reproșau autorităților că nu fuseseră pregătite. Dar tifosul era o boală nouă, necunoscută în spațiul românesc, și din acest motiv nu exista vaccin.”

În orice situație-limită se disting și oameni care gândesc limpede și iau măsurile salutare. Unul dintre eroii luptei împotriva tifosului exantematic a fost medicul Ion Cantacuzino. Delia Bălăican.  „Doctorul Cantacuzino, spun memoriile personalităților vremii dar și arhivele mărturisesc, a făcut minuni la Iași, într-o perioadă scurtă a reușit să izoleze cazurile de tifos. O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele sănătoase. 

Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex. Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a hainelor și obiectelor intime. 

Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în petrol sau oțet. Acestea erau măsurile la îndemână la acea vreme. Aceleași măsuri erau luate și la București. La Iași, principala problemă a autorităților a fost asigurarea salubrității orașului. În acea iarnă teribilă și zăpada a fost un factor care a îngreunat rezolvarea tuturor problemelor. O problemă importantă era ridicarea morților de pe străzi.”

În acele momente critice, românii aveau nevoie de personaje salvatoare care să le redea încrederea în forțele proprii. Suveranii Ferdinand și Maria, în special regina Maria, au fost la înălțimea misiunii lor. Delia Bălăican. 

„Regina Maria a fost un personaj-cheie nu numai în acel episod nefericit al epidemiei de tifos. Cred că imaginea ei din război este cea din fotografiile pe care deja le cunoaștem, stând la căpătâiul bolnavilor cu o vorbă bună și aducându-le mâncare grație relațiilor personale pe care le avea cu misiunile străine, mai ales cu cea americană, franceză și britanică. Regina Maria a fost un model pentru societatea românească iar doamnele din elita societății au urmat-o. Mobilizarea a fost exemplară, memoriile de război sunt emoționante. O amintesc aici doar pe regina Maria, o păstrăm pe regină ca pe un simbol în acea luptă și este poate singura imagine luminoasă din acele vremuri foarte grele.”

Măsurile luate au fost foarte eficiente, efectele fiind vizile în iunie 1917 când deja tifosul fusese eradicat. Era semnalul ridicării și cel care prevestea victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz care vor duce în anul următor la victoria finală.

Bătălia de la Verdun şi intrarea României în primul război mondial

Supranumită ”Mama tuturor bătăliilor” şi ”Abatorul”, bătălia de la Verdun a fost cel mai mare carnagiu de pe frontul primului război mondial.

Părerile istoricilor şi memorialiştilor privitoare la numărul morţilor şi răniţilor sunt diferite, însă opinia generală este că el a atins proporţii cutremurătoare, de ordinul sutelor de mii. Importanţa fortificaţiei de la Verdun era colosală pentru moralul francez şi pentru soarta întregului război. Tenacitatea armatei germane în a măcina şi zdrobi armata franceză a cedat în faţa rezistenţei ieşite din comun a acesteia din urmă. La Verdun, în rândurile armatei franceze, a apărut îndemnul mobilizator ”Ei nu vor trece!”, îndemn modificat puţin şi preluat şi de armata română în bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz din vara anului 1917: ”Pe aici nu se trece”. Încleştarea de acum 100 de ani a fost una decisivă şi pentru România deoarece a decis intrarea ei în Marele Război în care rămăsese neutră. Aflată în alianţă cu Puterile Centrale din 1883, România îşi proclamase neutralitatea în 1914, la izbucnirea războiului. România nu onorase alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria din cauza că drepturile naţionale ale românilor din teritoriile monarhiei austro-ungare nu erau respectate. Cu toate acestea, relaţiile economice ale României cu Puterile Centrale au continuat în cei doi ani de neutralitate, petrolul şi produsele alimentare româneşti aprovizionând armatele Puterilor Centrale.

Iniţiativa atragerii României alături de Antanta fusese lăsată în seama Rusiei care considera însă că pretenţiile României pentru îmbunătăţirea drepturilor românilor din afara României erau exagerate. Bătălia de la Verdun a fost momentul astral în care România a trebuit să ia o decizie istorică. Franţa se clătina, rezistenţa de la Verdun era testată la limita ei maximă, şi era nevoie de o slăbire a ofensivei germane. Strategia militarilor francezi a fost aceea de a se deschide un nou front în est pentru deplasarea de trupe germane şi pentru despresurarea Verdunului, iar România era cea care trebuia să consimtă să se angajeze la aceasta. Ideea trebuia pusă însă în termenii diplomatici ai persuasiunii şi ai negocierilor. Istoricul Sergiu Iosipescu de la Institutul de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară a arătat că unul dintre cei care şi-a asumat sarcina a fost noul ambasador al Franţei la Bucureşti: 

”La 5 iulie 1916, contele de Saint Aulaire, în preziua plecării la Bucureşti, înfăţişa preşedintelui Franţei mesajul transmis de Brătianu ministrului la Paris, Lahovary. Brătianu promitea intrarea în război a României în 5-6 săptămâni dacă în acel interval de timp începeau să sosească muniţiile solicitate. Ceea ce pare însă cu totul remarcabil este predicţia făcută de generalul Lyautey, protectorul contelui de Saint Aulaire, pentru plecarea acestuia în România: „am reflectat asupra situaţiei voastre, conte. Foarte sincer, cred că trebuie să te felicit. Am primit harta Europei Centrale şi Orientale, am constatat că România va creşte mai mult şi, mai ales, se va împlini definitiv prin înfrângerea Puterilor Centrale, decât dacă Rusia ar fi înfrântă. Opinia publică română, îndeajuns de puternică pentru a purta un Hohenzollern de la alianţa cu Germania la neutralitate, îl va duce de la neutralitate la intervenţie. România va urma gestul Italiei, cumpăna se va înclina mai devreme sau mai târziu în favoarea intervenţiei.””

Pentru intrarea României în război, Antanta a făcut o ofertă mai mult decât generoasă. Era vorba despre teritoriile din Austro-Ungaria locuite de români precum şi de promisiuni legate de garanţiile de după încheierea războiului. Cu toate acestea, ambiţia Franţei de a aduce România în alianţă cu Antanta avea de trecut peste câteva dificultăţi. România nu avea o armată capabilă să suporte dificultatea ducerii unui război de o asemenea anvergură. În al doilea rând, adepţii onorării alianţei cu Puterile Centrale reprezentau un grup consistent şi influent în opinia publică românească. Dificultatea înfrîngerii germanofililor se vedea şi în modul în care prezenta presa bătălia de la Verdun şi, în general, mersul războiului. Istoricul Alexandru Madgearu de la Institutul de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară a spus că presa românească prezenta realitatea războiului în funcţie de simpatiile francofile sau germanofile.

”Orientarea politică generală a ziuarelor  a influenţat şi modul în care au fost redate şi comentariile şi ştirile. Adevărul şi Universul erau net francofile, Minerva era de notorietate că fusese cumpărat de un consorţiu german încă din septembrie 1914. Cu toate acestea, chiar şi în cazul Minervei se constată o încercare de abordare obiectivă. Pe măsură însă ce timpul trecea, obiectivitatea Minervei de diminua, aşa cum se vede din numerele din 24 şi 26 iulie 1916. Pe 24, Minerva scria că ofensiva anglo-franceză nu uşura sarcina trupelor franceze de la Verdun. Dar în aceeaşi seară, în paginile Adevărului se citea afirmaţia generalului Joffre cum că victoria aliaţilor era sigură. Pe 26 iulie, a 5-a zi a ofensivei comune anglo-franceze, Minerva scria că ofensiva Antantei eşuase, pierderile anglo-francezilor fuseseră imense. În Universul din aceeaşi zi, subtitlurile erau informative şi informaţiile mult mai detaliate. În Adevărul din 26 iulie se evidenţiau inexactităţile din comunicatele oficiale germane.”

Alegerea României s-a dovedit a fi foarte dificilă în condiţiile volatile ale climatului războiului. Au primat însă dorinţa ca românii din afara României să devină cetăţeni şi clarviziunea lui Ion I. C. Brătianu, cel mai mare politician al României din prima jumătate a secolului 20. Chiar dacă nu au murit în abatorul de la Verdun, şi pe românii i-a cuprins nebunia europeană a războiului de acum 100 de ani pe care au plătit-o cu sânge.

Despre LAZARETE si Carantinare

Ciuma,in vremea lui Caragea Voda a fost mai ales o boală a oraşelor. Iar măsurile luate de autorităţi pot fi considerate azi represive. Sorin Grigoruţă. „Conştientizând că aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului, autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră. În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.”

O a doua măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă.  „Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi. Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul fiind de cele mai multe ori agentul purificator. Ştefan Episcupescu, în a cărui opinie ciuma era un „duh al morţii”, amintea în 1824 care erau leacurile de ocrotire împotriva ciumei. Citez din scrierea sa: „din tot cuprinsul leacurilor ştiinţei doftoriei sunt apa, oţetul şi focul cele mai tari şi puternice împotriva lipelii ciumei. Apa spală şi curăţeşte lipeala, aburul oţetului slăbeşte iuţeala lipelii şi taie otrava ei, iar focul trage duhul ciumei în sineşi dintr-o depărtare a dogoarei lui şi-o arde şi stinge de tot”.”

Cea mai eficientă metodă de combatere a ciumei din Occident a fost carantina. Prima carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare. Carantina rusă însă era temporară, dura numai pe parcursul epidemiei şi era în mare parte ineficientă. Carantina în spaţiul românesc apare şi ea, însă tot cu rezultate modeste. Sorin Grigoruţă.  

„Fără a viza în mod conştient factorul ce cauza răspândirrea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate. Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite în documentele interne şi cu denumirea de LAZARETE, aceste locuri de izolare erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la sate. Erau rechiziţionate câteva case destinate găzduirii celor supuşi carantinei şi personalului însărcinat cu tratarea.”

„Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi România”

„Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania” 

La sfârşitul lunii mai 1940, Regele Carol al II-lea considera, după înfrângerea Franţei, că în Europa au mai rămas două mari forțe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele. Iată ce nota pe 28 mai 1940, Carol al II-lea în Însemnări zilnice: „O zi grea şi foarte dureroasă. Știri proaste de dimineață. Leopold, cu toată armata, a capitulat. Ea vine pe neașteptate şi tuturora le-a produs stupoare. Trebuie să se fi întâmplat ceva foarte grav ca acest tânăr suveran, atât de energic, să fi luat acestă rezoluție. (…) Azi seară Urdăreanu a avut a avut o lungă conversație cu ei (Tătărăscu – prim-ministru şi Gafencu – ministrul de Exterene, n.n.), din care se desprindea că ei vedeau iminentă şi urgentă necesitatea să schimbăm linia politicii noastre externe. Ei văd că succesele Germaniei echivalează cu o victorie definitivă, cu atât mai mult ci cât se așteaptă de la o clipă într-alta intrarea în acţiune a Italiei. Primejdia cea mare pentru noi tot granița de Răsărit şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri. Deci, dacă nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complect în aer. // Audiența acestor miniştri, la care a participat şi Urdăreanu, a avut scopul să mi se spuie care este rezultatul reflexiunilor lor. Timp de o oră a ținut această dureroasă discuție, Tătărăscu şi Gafencu mergând, uneori, prea departe, eu şi cu Ernest Urdăreanu ţinându-ne pe linia de mijloc. Am studiat toate ipotezele şi trebuie să observ că nici una nu era prea îmbucurătoare. Gafencu e aşa de abătut că ar dori să-și părăsească portofoliul, să lase altuia să ducă această politică, pe care, totuşi, o considera singura posibilă în momentul de față. Primejdia de a se atașa de Germania este mare, dar dacă fatalitatea ne împinge în acestă direcție, ma bine s-o facem la ora 12-a. Ca modalitate, s-a hotărăt că Tătărăscu să-l cheme pe Fabricius în prezența lui Gafencu şi îi va arăta aprehensiunile noastre, cât şi dorința noastră de o mai strânsă colaborare cu Germania. Iată cum din stupezenia Aliaţilor, din complecta lor lipsă de simț al realităților, se prăbușește o politică, pe care am dus-o cu drag şi cu fidelitate timp de 25 de ani. Pentru noi, generația războiului, care am învățat să stimăm pe nemți, dar să iubim pe Aliați, este un moment groaznic. Mie mi se prăbușeșete o politică pe care ma voit s-o duc de 10 ani încoace, de apropiere de Anglia, dar în care aceasta nu mi-a dat nicio mână de ajutor. Dar acestă prăbușire vine şi cu prima serioasă lovitură dată prestigiului britanic. Incotestabil, admir pe germani şi recunosc calitățile lor, adesea superioare, dar brutalitatea lor şi lipsa de psicologie nu pot facce să-i iubesc. Dragoste cu sila nu se poate. (…) Fabricius a fost chemat să i se facă comunicarea. Pare-se că Tătărăscu a fost slab şi s-a înecat într-un toent de cuvinte. Gafencu a tăcut şi a fost mai mult ostil”.

„Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezuma ministrul de externe Gafencu. O schimbare atât de mare a politicii externe cerea timp. Orele se scurgeau însă rapid pentru România Mare.

Planurile Moscovei în ceea ce privește România aveau să fie accelerate de „căderea rapidă a Franţei”. Stalin credea ca războiul din Vest va dura câţiva ani, însă succesul fulger al Wehrmachtului din Franţa i-a dat peste cap strategia şi l-a grabit în ceea ce privește România. Dacă Germania, învingea aşa de repede Franţa şi Marea Britanie putea să considere că nu îi mai era util Pactul Molotov-Ribbetrop şi să se opună anexărilor teritoriale ale URSS față de România şi țările baltice. La 17 iunie 1940, Molotov a strecurat pe lângă „felicitările cele mai fierbinţii pentru succesul din Franţa” ambasadorului german la Moscova, Schulenburg, informarea că URSS este „hotărât să pună capăt intrigilor Franţei şi Angliei în Țările baltice. Schulenburg a răspuns că Germania consideră acestea ca o problemă între URSS și Țările baltice. Răspunsul Germaniei la- încurajat pe Stalin să „rezolve” rapid şi litigiul cu România. Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, șeful Direcţiei principale politice a Armatei Roșii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni prind activitatea organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care Armata Română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două țări; obiectivul principal era „rapida descompunere a Armatei Române, a demoraliza spatele (armatei) şi astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”. (Florin Constantiniu)

Se tot string poligoane și baze pe lângă București

UM 0466, din cadrul SRI, va construi , la Comana, Giurgiu, un poligon specializat de simulări și antrenament pentru intervenții în cazul dezastrelor de natură chimică, radiologică, nucleară sau pirotehnică(CBRNe), potrivit unui proiect de Hotărâre de Guvern ce așteaptă doar semnătura premierului Ludovic Orban , ca să devină realitate. “Se aprobă indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiţii Dezvoltarea facilităţilor de pregătire necesară gestionării situaţiilor de urgenţă în domeniul CBRNe, generate de acte de rea-voinţă”, este descrierea proiectului

Investiția a fost avizată luna trecută de către Consiliul Interministerial de Avizare Lucrări Publice de Interes Național și Locuințe. Proiectul costă 88 de milioane de lei și va fi implementat în 3 ani, fondurile venind de la buget și de la UE, prin Programul Operațional Infrastructura Mare. Cât provine de la buget și cât de la UE, nu se precizează.

„În acest sens, a fost identificată, cu o prealabilă justificare și documentare, soluția tehnică de implementare a proiectului prin dezvoltarea/modernizarea unui poligon specializat existent din incinta sediului Serviciului Român de Informații din comuna Comana, sat Grădiștea, județul Giurgiu, care asigură toate condițiile specifice necesare operaționalizării unei baze de pregătire. Baza de pregătire, care va fi supusă lucrărilor de investiții, va păstra funcțiunea inițială de poligon specializat, urmând a fi transformat prin reconceptualizare și tehnologizare într-o bază de pregătire CBRNe integrată, care să faciliteze antrenamentele specifice forțelor participante în condițiile existenței riscului CBRNe, prin realizarea unor funcțiuni și dotări specifice antrenamentelor, în scopul asigurării unei intervenții rapide și eficiente”, se arată în documentul citat.

Poligon de antrenament

Elementele proiectului sunt: 1. Poligon de antrenament CBRNe, care va permite: efectuarea antrenamentelor de specialitate a efectivelor structurilor de intervenție pirotehnică și CBRNe, neutralizarea DEI (dispozitive explozive improvizate), analiza postexplozie a incidentelor și postneutralizare a DEI, testarea unor mijloace de pătrundere în obiective prin intermediul explozivilor (breaching), distrugerea prin ardere a munițiilor de infanterie, studierea efectelor exploziei și explozivilor asupra mediului înconjurător, studierea efectelor munițiilor și elementelor de muniție, precum și a altor operații cu ajutorul explozivilor (distrugeri, tehnici de neutralizare, teste de reactivitate și explozivitate etc), determinarea vitezei de detonație a explozivilor convenționali, detonația încărcăturilor explozive prin metode non-electrice; 2. Clădiri pentru antrenament CBRNe, destinate pregătirii pentru gestionarea situațiilor de urgență prin acoperirea simulării cât mai mult posibil a unor situații reale de intervenții asupra dispozitivelor explozive improvizate asociate cu un agent CBRN; 3. Poligon urban, care vizează edificarea unui ansamblu constructiv alcătuit din construcții cu funcțiuni similare unor clădiri existente și funcționale într-o așezare urbană, cu o dezvoltare pe parcele delimitate de trama stradală (clădiri tip magazin, bloc de locuințe, restaurant/bar/terasă, benzinărie, spital, fast-food, secție de poliție, ambasadă, școală, piață, depozit, scenă, chioșc/cășuță comerț/tarabă, hotel/motel/pensiune); 4. Poligon de antrenament destinat efectivelor de intervenție CBRNe, pentru antrenamente de tragere cu armament; 5. Pistă militară, care vizează dezvoltarea a două circuite de pregătire fizică și psihologică, integrate în arhitectura și conceptul general al bazei de pregătire; 6. Clădire administrativă, constând în reabilitarea unei construcții existente, pentru realizarea unor capacități operaționale (punct de comandă) și de pregătire/instruire (săli dedicate). Totodată, clădirea va dispune de funcțiuni logistice, respectiv depozitare armament, muniții și echipamente balistice, precum și vestiare; 7. Amenajarea terenului, adaptată ansamblului constructiv aferent bazei de pregătire, care va integra obiectele și funcțiunile propuse în cadrul obiectivului de investiții.

Valoarea totală a investiției, cu tot cu TVA, este de 88,97 milioane lei, lucrările urmând să se deruleze pe o perioadă de 3 ani. „Pentru finanțare, Serviciul Român de Informații a analizat și identificat posibilitatea accesării fondurilor europene nerambursabile în cadrul Programului Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, în parteneriat cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, în cadrul Axei Prioritare 5 – Promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea și gestionarea riscurilor, Obiectivul Specific 5.2. – Creșterea nivelului de pregătire pentru o reacție rapidă și eficientă la dezastre a echipajelor de intervenție, care vizează promovarea investițiilor pentru consolidarea capacității de reacție în caz de dezastre pentru a diminua pierderile umane și materiale”, se mai precizează în sursa citată.