SF Politic 108-Dictatura e gata să ne înmoaie oasele

Na o botniță, strigă jandarmul cibernetic alergând după mine pe stradă, stai că trag, unde fugi? Din satelit, cade o rază verde care face un cerc magnetic în jurul meu. De după colț apare un tanc periculos care aruncă în mine cu proiectile grele. Praf mă face. Mă ridic. Mă șterg de praf. Tare, cetățeanul ăsta, strigă un polițai digital făcând cu ochiul unui politician burtos, cu trabuc între dinți, are șapte vieți în pieptu-i de aramă acest cetățean. Sare pe mine un felcer androidic și încearcă să-mi fixeze pe cap o vizieră de plastic antivirus. Leagă-l bine, dă-i la cap, strigă un alt cibernetic, cadru medical mediu, inteligent, ieșit de la Dispensarul Municipal Obligatoriu. Ăsta are gura mare, ne trebuie o botniță mai mare, așa, așa, pune-i botniță cetățeanului.

Vin și niște roboți de la parlament, cu pistoale și bâte. Cetățene, o să te jumulim noi îndată, îți trece ție de revoltă, de întrebări încuietoare, de libertate. Ce vrea ăsta? Vrea libertate! Ce-i aia? Cum ce-i aia, se miră politicianul burtos cu trabucul între dinți. Libertatea e când ai chef de parascovenii, de plimbărică prin parc, de ars gazul la soare, de promenadă. Promenadă? Promenada e periculoasă, stai mă drepți, se-aude?! Și zici că ești deștept, mă? Zici că tu zici adevărul gol-goluț în contra adevărului oficial, mă? Poporanii de pe stradă aplaudă forțele de ordine care se urcă pe mine zdrobindu-mă cu bocancii, dă-i la moacă, arde-l tată, dă-i bice, nu-l lăsa. Poporanii râd, se hlizesc, dictatura a pus ochii pe ei, o să-i omoare la grămadă ceva mai încolo. Roboții mărșăluiesc prin centru, poporanii aplaudă, androizii se pregătesc să-i ardă pe toți, direct la crematoriu. Dinspre planeta Marte vin forțe proaspete, tancuri digitale, spioni cibernetici, psihologi cibernetici, drone, avioane invizibile , torpiloare, toate se îngrămădesc să mă facă terci, dictatura te strivește mă, în doi timpi și trei mișcări, ce-ai zi tu mă de virus, mă, ce-ai zis, urlă în draci un căprar și, trosc, îmi trage o cărămidă direct în freză.

Ciberneticii, androizii, roboții hăhălesc electronic pe mai multe voci, se lasă seara, ce vrei tu mă, ce vrei, se răstește un consilier municipal, vine și primarul, un android din ultima generație, ce vrei tu mă, cetățene, care drepturi civile, mă, na, drepturi civile, mă! Trosc. Trosc. Politicianul burtos cu trabuc între dinți începe să urle, androizii l-au luat pe sus și-l pocnesc fix în moalele capului, uite-așa țâșnește sângele din el, asta-i dictatura cibernetică nu glumește deloc, îi rade pe toți, uite-așa, la fix, te zdrobește și iar te zdrobește, că de aia e dictatură ca să te zdrobească pe tine dac ă cumva ai gânduri, idei, propoziții despre libertate. Un tanc se lovește de-o bordură, turela se învârte aiurea, s-a zdruncinat ceva în sistemul lui de navigare electronică, mă ridic peste șenilă, intru în tanc, ochesc, dictatura face ochii mari, nu se aștepta la asta, armez și trag.

Franz Joseph și Sisi. Datoria și rebeliunea

Cel mai recent volum apărut în colecția de Istorie a Editurii Trei, Franz Joseph și Sisi. Datoria și rebeliunea, este povestea unei iubiri emblematice a secolului XIX. Jean des Cars, cu inconfundabilul său talent narativ, ne dezvăluie culisele relației dintre un bărbat al datoriei şi o femeie rebelă. Franz Joseph și Sisi vor rămâne pentru eternitate un cuplu legendar, printre cele mai admirate din toate timpurile. Au fost uniţi la bine şi la rău, având parte împreună de câteva bucurii şi de nenumărate tragedii personale şi politice, toate ancorate în memoria europeană ca preludii ale sfârşitului unei lumi, cea dinaintea lui 1914. Franz Joseph, împărat şi rege, reprezintă o figură legendară, respectată şi iubită a destinului dureros al Imperiului Austro-Ungar. Un suveran de referinţă, un părinte, un zid de apărare. Totuși, un conducător paradoxal. 

Domnia sa de 68 de ani, cea mai lungă din istoria Habsburgilor, a fost marcată de revoluţiile europene, printre care apariţia căilor ferate, cărora el avea să le acorde toată atenţia pentru a moderniza imensul mozaic al imperiului. Deşi era considerat conservator, ba chiar retrograd din cauza dorinței și luptei sale pentru restabilirea absolutismului, începutul secolului al XX-lea i-a dat posibilitatea să fie primul monarh din dinastia sa a cărui voce să fi fost înregistrată pe discuri şi care a putut să fie filmat cu prilejul unor ceremonii familiale. Există o peliculă cu el în 1911, la căsătoria unui nepot care avea să devină, peste cinci ani, împăratul Carol I al Austriei şi regele Carol al IV-lea al Ungariei. Astfel, se poate spune că Franz Joseph a cunoscut preistoria audiovizualului şi reverberaţiile acestuia, marcate de solemnitate şi respect, căci nu deveniseră încă hărţuitoare sau agresive.

Şi astăzi chiar, destinul romanesc şi tragic al celei care a fost împărăteasa Elisabeta şi regina Erzsébet, fascinanta Sisi, continuă să farmece generaţii întregi. Frumuseţea, alura, dar şi temperamentul său rebel, nesupunerea faţă de regulile protocolului şi ridiculizarea lor au plasat-o, în mod neaşteptat, în lumina indiscretă a familiilor nobiliare din Almanahul Gotha, deşi ea nu a căutat decât umbra, discreţia, anonimatul. Sisi detesta mondenităţile obligatorii, privirile celorlalţi, uzanţele stupide; era o amazoană neînfricată în şaua calului, o poetă care ar fi vrut să fie pasăre, o călătoare înflăcărată care adora plecările şi detesta întoarcerile. Nu voia să fie împărăteasa Austriei, însă a fost copleşită când a devenit regină a Ungariei, şi a luptat pentru eliberarea popoarelor supuse dublei monarhii. Au vrut să o îngrădească într-un rol mut, să o constrângă să fie o preafrumoasă prim-figurantă; dar ea a fost o stea. Mai mult decât o putere absolută, Sisi a avut o influenţă reală, de care a ştiut să se folosească. Era vizionară, prezicând cumva, cu 24 de ani în avans, atentatul de la Sarajevo. Sisi nu era cantonată în trecut, ci avea concepţii avangardiste, moderne, depășind manierele închistate şi viziunile înguste ale timpului său. O pionieră a ceea ce se va numi, mult mai târziu, feminism.

Franz Joseph și Sisi. Datoria și rebeliunea, consolidată printr-o nouă abordare documentară, îşi propune să relateze viaţa acestui cuplu spectaculos. Cum a fost viaţa lor publică, dar cea privată? Cum funcţiona această monarhie conjugală, dublă şi ea? În ce domenii au fost ei oare de acord? Ştiau adevărul despre moartea la Mayerling a unicului lor fiu şi moştenitor? Şi, apoi, această simplă întrebare, care ar putea lămuri atâtea nedumeriri: s-au iubit cu adevărat, chiar dacă n-au fost fericiţi?

De la mariaj la coabitare, de la crize la înţelegere cordială, de la speranţă la disperare, de la amuzament la agasare, de la exasperare la furie, această biografie încrucişată îşi propune să redea destinul excepţional a două capete încoronate, ridicate la rangul de mit încă din timpul vieţii lor. Mitul „ultimului monarh de şcoală veche“, omul îndrăgostit definitiv de spectaculoasa răzvrătită a curţii, soţia lui fugară, asasinată de un anarhist. O moarte care a bulversat popoarele şi a sfâşiat sufletul soţului ei, rămas neconsolat şi resemnat până la finalul vieții. Au format un cuplu atipic, de o cutezanţă insolită.

SF Politic 107-Omul din Damasc atacă prostește religia creștină

În zori nu știu care a încercat să ne lase fără Dumnezeu. Uite-așa a încercat. A venit Temistocle să-mi plângă pe umăr. El, îmi șoptește Temistocle, el a venit din Damasc cu gând să ne lase fără Dumnezeu. Cine? Chiar el! Aha, Temistocle, zic eu. Vine și madam Calomfirescu pusă de poporanii din Piața Chibrit. Și ea, la fel, plânge în hohote pe umărul meu. Vin și alții, vine moș Gheorghe din Adjud, plângând în pumni.

Mai vin niște țărani din Aiud. Vin și niște unguri înfocați din Covasna. Vin și niște călugări din Botoșani. Vin și niște catolici din Olt, din Buzău, din Brașov, din Șumuleu Ciuc, din Oradea. Vine lume buluc, speriată foarte. Plânge lumea asta de ți se rupe inima. Bre, zic eu, credeam c-au tăbărât marțienii peste noi și ne fac felul, așa zic eu să-i mai fac să râdă. Nu râde nimeni. Stăm așa, buluc, grămadă. Începe să plouă, plânge Dumnezeu, zice unul mai hâtru, acolo. Omul din Damasc tot strigă-n stânga și-n dreapta, ne amenință, zice de toate, acolo, și el, săracul, pe la televiziunile otrăvite. Că ne pleznește Apocalipsa și tocmai de aia trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Nu e Satana, bre, zic eu, e un om acolo, venit din Damasc, s-a pripășit. Acum poporanii se opresc din plâns. Trece o cometă. Se aude că întreg parlamentul o să fie arestat de niște miliții populare. Bre, zic, ia vedeți că-s zvonuri. Și stăm așa acolo, grămadă, așa, grămadă națională, un singur suflet, din mii și mii de suflete, un suflet mare, frumos, creștin. Vine și fierarul Apetrei din Pungești, și alde Marcu din Curtea de Argeș și frații Vartolemei de pe Valea Bistriței. Și zici că nu e chiar Satana? Așa mă întreabă ei cu ochii plânși.

Nu e bre, Satana, e un om acolo, pripășit de prin Damasc. Așa zici? Așa zic. Și de ce să ne atace el, știi?! Cine să știe ce are omul ăsta din Damasc de i-a cășunat pe creștini, așa pe nepusă masă! Noi l-am omenit cu pâine și sare și el ne bagă-n sperieți că ne prăbușim în Apocalipsă! Lasă-l să se creadă în fel și chip. Nu e nici primul, nici ultimul care s-a pripășit peste vremuri pe meleagurile noastre. Așa e, băi, nu ni-l scoate nimeni pe Dumnezeu din inimă, frate, soră, unchiule, cumnate, bunicule, mătușico, cumetre, creștine! Păi sigur că nu ni-l scoate! Dar zici că partidele astea s-au lăsat păcălite de omul din Damasc? I-a păcălit pe toți politicienii, uite-așa i-a păcălit, le-a adormit vigilența, bravo lui. Păi atunci îi merge mintea. E băiat deștept, tare deștept. Ce păcălicios, omul din Damasc. Deștept dar vezi, săracul, s-a păcălit, a atacat prostește religia creștină. Adică vrei să spui că omul ăsta din Damasc, vai de capul lui, nu ne cunoaște deloc. Păi nu ne cunoaște, n-a ajuns să ne cunoască.

Dar a venit de mulți ani la noi. Păi așa a venit, că l-au trimis ai lui de mic copil. Să ne cunoască. Să ne găsească punctul slab. Și tot n-a fost în stare să priceapă ce fel de poporani suntem. Păi n-a înțeles. N-a priceput. Uite-o cometă! Ba-s două! Și steaua! Uite a răsărit steaua noastră! Vin vremuri smucite, vai de noi! Ba nu-s smucite pentru noi, că noi suntem cu Dumnezeu. Și zici că omul din Damasc s-a păcălit până la urmă pe el însuși. Cam așa. Adică el crede că ne-a lovit în inima credinței și când colo nu e așa. Păi nu e, băi, Temistocle pentru că noi îl avem pe Dumnezeu acolo în inimă. Trec alte comete. Cade un asteroid în Rusia, o godzilă face vraiște America, China o ia razna, are chef de mardeală, noi stăm așa, buluc în stradă, iubindu-l pe Dumnezeu. Așa, și zici că omul din Damasc a luat țeapă, vezi bine da. Adică el crede că ne oropsește lovindu-ne în credință și, de fapt, noi ne întărim credința în Dumnezeu.

Exact așa, madam Calomfirescu. Păi atunci se cheamă că e bine și că biserica noastră e mai întărită ca oricând. Păi cam așa. Și stăm acolo, în piață, adunându-ne încet cu miile, purtând lumânările noastre creștine , ne adunăm mii și mii, atât de mulți că nimeni, dar nimeni de pe lumea asta nu ar îndrăzni să ne mai suduiască, să ne bage la gherlă, să ne rupă-n bătaie, să ne canonească, suntem mii și mii, străluminați de lumina lumânărilor, ca o singură inimă, ca un singur suflet, într-un singur Dumnezeu.

Rafael, amantul femeilor frumoase

Astăzi se împlinesc 500 de ani de la moartea lui Rafael (Raffaello Sanzio) pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul dintre cei mai mari artiști ai umanității.

S-a născut în așa numita epocă Cinquecento, în orașul Urbino, fiind fiul lui Giovanni Santi, artist la curtea din Urbino. Tânărul Rafael a învățat pictura de la mai mulți artiși ai epocii renascentiste, dar și-a pus propria amprentă asupra operelor sale. A murit la vârsta de 37 de ani, în culmea gloriei și a creativității. Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, scria: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc, ca și cum ar fi orbit”…

Roma i-a dedicat lui Rafael o expoziție de anvergură, la Scuderie del Quirinale – care, de altfel, a presupus costuri imense -, și care ar fi trebuit să fie deschisă marelui public din lumea întreagă în perioada aceasta. Din păcate, asemenea tuturor marilor muzee și galerii ale Italiei, expoziția dedicată lui Rafael Sanzio este închisă, chiar de la vernisajul ei, datorită vremurilor de pandemie în care ne aflăm.

Frumuseţe, armonie şi perfecţiunea unui mare maestru. Rafael Sanzio a fost cel mai tânăr dintre giganţii Renaşterii la apogeul ei. A fost pictorul Madonelor, rivalul lui Michelangelo, curtat de Papi şi cardinali. A fost un bărbat frumos, cu o fire plăcută şi echilibrată, inteligent şi extrem de talentat, educat.

Rafael Sanzio, pe numele său real Santi sau de’Santi, a crescut în atmosfera culturală vie din Urbino, oraşul său natal, alăturându-se pictorului Pietro Perugino, însuşindu-şi maniera elegantă de a picta a acestuia.

La Curtea lui Federico de Montefeltro, Rafael a luat cunoştinţă de operele unor artişti ca Paolo Uccello, Luca Signorelli, Mellozzo da Forli. În căutarea de noi surse de inspiraţie, a călătorit la Florenţa, unde lucrau atât Leonardo, cât şi Michelangelo. Este recomandat din partea Ducesei de Montefeltro stegarului Soderini. Acolo a preluat cu entuziasm noile lor idei, sfumato-ul lui Leonardo şi limbajul puternic al lui Michelangelo. În orice caz, încetul cu încetul, Rafael a început să modifice stilul învăţat, asimilând treptat noile lor tehnici. A trăit numai 37 de ani şi a realizat adevărate capodopere. În cei 22 de ani de activitate, a pictat peste 25 de Madone. Odată cu tablourile sale închinate Fecioarei Maria, tânărul Rafael se impune ca un artist de seamă, fiind sprijinit de Federico III de Montefeltro, ducele-mecena care l-a sponsorizat şi pe Piero della Francesca.

Madona cu carte

În 1503, Papa Iuliu al III-lea îl cheamă la Roma, unde se face rapid cunoscut, deschizând şantierul de la San Pietro, frescele din Capela Sixtină, transformând-o într-un adevărat Eldorado pentru arhitecţi, pictori şi sculptori. Creează picturi pentru Vatican şi conduce un mare atelier cu mulţi ucenici. Aici realizează un ciclu de fresce pe zidurile Bibliotecii şi ale apartamentelor pontificale. Cu aceeaşi artă face schiţele capelei mortuare din „Santa Maria del Popolo”, a bancherului din Roma, Agostino Chigi, şi fresca de la „Vila Farnesina”. După moartea lui Bramante, din 1508, preia conducerea lucrărilor de construcţie la Bazilica „Sfântul Petru”, ca arhitect. Papa Leon X, un om energic, i-a finanţat câteva din proiectele sale.

În oraşul Urbino, Rafael a furat arta culorilor de la tatăl său, Giovanni Santi, artist la Curtea lui Montefeltro, care l-a învăţat să mânuiască penelul. Tot de la el şi-a însuşit primele noţiuni de tehnică picturală. Tânărul a rămas însă orfan la vârsta de 11 ani şi a fost silit să meargă pe propriile picioare, cu propriile peneluri. La vârsta de 15 ani pictează prima Madonă. A doua „patrie” a lui Rafael a fost Perugia, unde se dovedeşte preocupat de lumină, lucrând la frescele din Sala de Audienţă din Catedrală. Călătoreşte apoi la Siena şi din nou la Florenţa, unde îşi perfecţionează creaţia alături de campionii artei renascentiste. În Umbria a pictat numai două Madone, dar la Florenţa a creat 12. Colaborează cu Pinturicchio, pentru frescele „Bibliotecii Piccolomini”, faimoasă rămânând pictura sa „Sfântul Mihail şi dragonul”. Ducele de Ferrara, Alfonso d’Este, nobilul emilian, l-a rugat să-i termine un tablou pentru care îi plătise un acont. Lucrarea trebuia să se numească „Triumful lui Bachus” şi nu a fost niciodată terminată. În schimb, realizează o capodoperă la „Palazzo Te” din Mantova.

Frumuseţea idealizată a femeilor lui Perugino, cu expresiile lor de o calmă contemplativitate, dăinuie pe chipurile Madonelor lui Rafael. Celebre au rămas „Madona cu Garoafe” (1506-1507), aflată în prezent la National Gallery din Londra, „Madona cu diademă albastră” (1511), aflată la Luvru.

Splendida pictură „Madonna della Sedia”, un tondo în ulei pe lemn cu un diametru de 71 de centimetri, ce se află în galeria palatină din Palatul Pitti, de la Florenţa, este lucrarea cel mai des reprodusă. Fiecare element al picturii este parte integrantă a unui tot unitar şi armonios. Rafael a atribuit în mod evident culori distincte fiecărei figuri, dar le-a întreţesut într-o atmosferă omogenă prin finul model al umbrelor. Jocul dintre apropiere şi depărtare este fascinant, privirea Mariei se adresează direct sensibilităţii privitorului, dar totodată braţul său trage personajele către ea, impunând distanţă. O altă pictură reprezentativă pentru Rafael este „Madonna del Prato” (1506), cu dimensiunea de 113×88 de centimetri, lucrare ce se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Grupul piramidal care umple tot spaţiul, în interiorul căruia fiecare personaj se mişcă liber, este în concordanţă cu ideile sale. Maria se uită cu dragoste în jos către fiul ei, Iisus, şi către Ioan Botezătorul. Cei doi par prinşi într-un joc copilăresc, dar ţin în mâini o cruce, aluzie la Patimile lui Christos. Nuanţele şi umbrele fin estompate indică influenţa lui Leonardo. Rafael a preluat acest tablou într-o serie întreagă de variante. Celebră este „Madona Sixtină” în care Rafael îşi dovedeşte extraordinara măiestrie. „Madona cu carte” este opera cea mai semnificativă a perioadei florentine.

Fornarina

Dar cea mai cunoscută este misterioasa „Fornarina” (1518), marea sa dragoste, lucrare găzduită la Galeria Naţională de Artă din Palazzo Barberini din Roma. După unii critici de artă, Margherita Luti este fiica unui făinar şi, după moartea artistului, s-a retras în mănăstirea Sant’Apolonia. După alţii, Fornarina era numele dat unei faimoase prostituate. Oricum, a fost marea sa dragoste.

În „Madona cu sticlete”, chipul Fecioarei este deosebit de delicat, utilizând un sfumatto estompat. Lor li se adaugă numeroase alte portrete, ca „Donna velata”, datată 1516, aflată astăzi la Palazzo Pitti. În „Triumful Galateei”, tablou pe care l-a pictat în 1512, se observă evocarea supremă a spiritului antichităţii. În mare măsură, frumuseţea chipului Galateei provine din sugerarea timidităţii şi a inocenţei sale, expresia de evlavie de pe chipul său fiind asemănătoare cu cea a unui înger.

Madona casei d’Orleans

Tabloul „Madona Casei d’Orleans”, pictat între 1506-1507, cumpărat de Philippe d’Orléans, a fost copiat de mai multe ori în epocă şi a avut mai mulţi proprietari celebri, italieni şi francezi. A fost în colecţia Ducelui de Savoia până în secolul al XVII-lea, apoi a fiului lui Henric al IV-lea, care era un mare admirator al lui Rafael. Se spune că a aparţinut şi Abatelui François de Camps. A fost conservat la Palatul Regal până la Revoluţia Franceză. Apoi, tabloul a trecut prin colecţii succesive: cea a colecţionarului Hibbert de la Londra, Nieuwenhuys din Bruxelles, Delamarre sau de Lahaute din Paris, a Marchizului Aguado…

„Madona Sixtină” este ultima terminată chiar de Rafael şi a fost pictată probabil pentru mormântul Papei Giulio II, Sfântul Sixt fiind patronul familiei Della Rovere. Cei doi amoraşi din partea de jos a lucrării simbolizează ceremonia funebră. Din Mănăstirea Sfântul Sixt opera a fost vândută regelui August III al Poloniei. După al Doilea Război Mondial a fost dusă la Moscova, dar a revenit la Muzeul din Dresda. Ca iconografie aparţine categoriei „Sacre Conversazioni”, alături de Madonă şi de Iisus, figurând în compoziţie însuşi comanditarul, a cărui tiară papală este plasată în partea stângă a lucrării. De la sosirea sa la Dresda, în 1754, piesa este dintre cele mai apreciate, citate şi studiate de filosofi şi poeţi.

La Madonna d’Alba

Pictura „Madonna d’Alba” (1511) a fost comandată de Paul Jove pentru Sanctuarul Santa Maria dei Miracoli din Nocera. Devenită în secolul al XVII-lea proprietatea marchizului de Caprio, a fost cumpărată, în cel următor, de Casa spaniolă D’Alba. În 1836, tabloul a fost achiziţionat de ţarul Nicolae I al Rusiei şi a devenit una dintre piesele majore ale Ermitajului. În 1931, guvernul sovietic a vândut-o colecţionarului american Andrew W. Mellon pentru suma de 1.166.000 de dolari. Acesta din urmă a donat-o, împreună cu întreaga sa colecţie, Galeriei Naţionale de Artă din Washington.

Datând din 1507, „Madonna Colonna”, cum este numită, aparţine ultimei perioade florentine a lui Rafael, ajungând în Muzeul Regal din Berlin în 1827, din colecţia ducesei Maria Colonna Lante della Rovere. Are o iconografie caracteristică, începând cu cartea din mâna Fecioarei şi terminând cu peisajul de coline şi cerul îndepărtat pe care se profilează personajele. Un alt excepţional „Portret de femeie”, pictat către 1520, a provocat mai multe discuţii privind paternitatea sa, unii cercetători susţinând că ar fi o colaborare a lui Rafael cu elevul său cel mai cunoscut, Giulio Romano. Este executat cu o siguranţă şi o virtuozitate uimitoare. Identitatea femeii nu este cunoscută, dar criticul Peter Gould apropie tabloul de un alt portret similar al „Fornarinei”, conservat la Galeria Barberini din Roma. Are acelaşi tip de coafură, ca şi nasul şi bărbia oarecum ascuţite.

A fost înmormântat în Pantheon, iar Madonele sale au fost risipite în cele patru zări. Una singură, cea pictată pe zidurile casei Santi din Urbino, a rămas la locul său. O alta, „Madonna Bentivoglio di Sassoferrato”, s-a pierdut, fiind luată de Napoleon, şapte se află în Germania, cinci în Italia, trei în Statele Unite, în timp ce Marea Britanie, Spania, Austria, Rusia şi Ungaria şi le împart pe celelalte.

Vila Madama, dorită de Giulio de Medici, viitorul Papă Clement al VII-lea, la începutul anilor 1500, este prima dintre somptuoasele reşedinţe suburbane pe care marile familii le-au construit la umbra copacilor, între măslini şi vii, prima după secole în interiorul zidurilor aureliane, dar gândită în maniera reşedinţelor imperiale.

Portretul lui Jeanne d’Aragon. Este şi dovada relevantă, între puţinele realizate de arhitectul Rafael, care a transpus într-o frumuseţe „antic-modernă” idealurile neoplatonice şi regulile tratatului „De architectura” al lui Vitruviu, tradus pentru el de umanistul Fabio Calvo din Ravenna. Vila este numai o parte a grandiosului proiect rafaelian ale cărui lucrări, începute în 1518, au fost suspendate, doi ani mai târziu, de moartea precoce a artistului şi au fost completate, după câţiva ani, de colaboratorii săi. Complexul a fost devastat apoi de Lanzichenecchi, în 1527, în timpul Jefuirii Romei şi deteriorat de nenumărate abandonuri până la restaurarea din secolul al XIX-lea a lui Pio Piacentini. Şi totuşi, puternicul şi elegantul edificiu constituie o prezenţă extraordinară, cu loggia sa realizată fără îndoială de Rafael, cu decoraţiile sale bogate, cu vastele grădini.

Pictorul-arhitect a fost mai puţin înzestrat decât în „Incendiul din Borgo” sau în „Şcoala din Atena”? Nu poţi înţelege decât vizitând „Farnesina”, creată pentru foarte bogatul bancher Agostino Chigi, unde Rafael, în 1514, a lucrat mai ales la fresca „Triumful Galateei”, care reflectă modelele sale arhitectonice şi duc cu gândul la formarea formidabilei echipe de tineri care vor lucra pe şantierul Vilei Madama, începând din 1518.

Madonna Colonna

Rafael a respirat la Urbino cultura arhitectonică cea mai înaltă: Luciano Laurana, Francesco di Giorgio, Leon Battista Alberti, marele consilier al ducelui, Piero della Francesca, maestrul perspectivei, aura misterioasei Cetăţi Ideale. O cultură pe care mai vechiul arhitect Bramante, născut în provincia Urbino, a tradus-o la Roma, cu puţin înaintea lui, în opere minunate.

Madonna de Loretto

Monumentala scară din travertin în care coloanele se îmbină uimeşte şi astăzi prin armonia arhitecturii şi prin perspectivă. Un alt element artistic din „Vila Madama” (numită aşa şi datorită Margheritei de Austria, „Madama”, soţia lui Alessandro de Medici, care, rămasă văduvă, s-a căsătorit a doua oară cu Farnese) este Sala Giulio Romano, cu tavanul decorat splendid cu o triplă ornamentaţie de jur împrejur. „Vila Madama”, actualul sediu al Senatului italian, mai este numită şi frumuseţea neterminată, deoarece Rafael a gândit-o ca un complex articulat de edificii, terase, curţi şi grădini care coborau până spre Tevere, inspirată de grandioasele reşedinţe suburbane ale Romei imperiale. Mario Bafile, în 1942, a publicat un volum intitulat „Grădina reşedinţei Madama”, pe baza desenelor originale ale lui Rafael, care a devenit un model pentru secolele următoare. Ziduri circulare se prelungesc până către grădinile terasate, legate între ele de scările monumentale şi de un sistem de fântâni şi jocuri de apă.

SF Politic 106-Ce ai face dacă tu ai fi Președintele României?

Ne-am adunat cu mica cu mare în Piața Chibrit. Era soare. Era lună. Erau stele, erau nori purpurii, zburau albatroșii peste blocuri. Și de ce ne-am adunat noi aici, zeci și sute, vru să știe Temistocle. Păi ne-am adunat zeci și sute ca să stăm de vorbă unii cu alții despre un subiect fierbinte. Aha, face Temistocle oarecum îngândurat. Credeam că vine cometa, că vin extratereștrii, credeam că ar fi ieșit vreo godzilă dintr-un hău cosmic, să vină godzila să ne înghită pe nemestecate. Nu. Păi nu. Păi da. Ne-am adunat să răspundem la o întrebare legitimă, să știi Temistocle. Uite, spuse madam Calomfirescu, zi-ne ce ai face tu în primul și-n primul rând dacă ai fi Președintele României!

– Dacă eu aș fi Președintele României, m-aș pune pe trăit meserie! Na! E bun răspunsul?!

– Huideoooo! Așa țâșni din mii de piepturi, dă-i cu huo pezevenghiului. Bă-i, poți să fii și tu serios? Hai, fi și tu acolo oleacă serios!

– Bine, bine, dacă aș fi Președintele României, zise Temistocle, m-aș îngriji de fiecare român în parte! Da de fiecare în parte!

– Dar de ceilalți nu?

– Ei, cum să nu, de toată lumea! Și de chinezii de la Dragonul Roșu?

– Și de ei!

– Și de rușii din Dobrogea, de turci, de tătari?!

– Vezi bine, da!

– Și de unguri, de germani, italieni, de sârbi, de poloni, de franțuji, de evrei, de armeni, de bulgari, de ucraineni, de sași și de secui, de extratereștrii din Bucegi?!

– De toată lumea ce să mai vorbim! I-aș iubi pe toți, fără deosebire! M-aș duce prin casele lor de dimineață și până seara să văd dacă o duc bine sau nu, dacă s-a ridicat gunoiul, dacă nu-și bat nevestele și copii, să văd dacă-și fac curat pe străzi, dacă nu înjură și nu suduie.

– Cine te crede?!

Și uite-așa i-au chemat la rând pe Bebe de la Atelierele Grivița Roșie, apoi pe universitarul Pompiliu, pe inginerul Grauwitz, pe actorul Farfuridi, pe profesoara Elonora, profa de biologie, pe madam Protopopescu, pensionară de la Metrou, pe avocatul Tiberiu, pe surorile Peterowski, pe fratele Lucian, pe Gică, pe Bulă, Păcală, Tândală. Ești sigur că i-a chemat pe toți ăștia? Păi nu sunt tot de-ai noștri. Băi, voi sunteți oameni serioși? Și cea-u zis ăști, poți să-mi spui?

– Dacă eu aș fi Președintele României i-aș iubi pe toți oamenii din țara asta, așa cum sunt ei, sprinteni la minte, duși cu pluta, leneși, harnici, inspirați sau tembeli, pasionați sau plictisiți, curajoși, melomani, poeți, aiuriți, plictisiți, frumoși, nebuni, bandiți, veseli, cu capu-n nori, haimanale, visători, bonjuriși și pafariști, drepți, dezordonați, harnici, puturoși, zgârie-brânză, talentați și geniali, mă rog, tot tacâmul, dacă vrei să mă-nțelegi.

– Dacă eu aș fi Președintele României nu aș apleca urechea la nimeni ci m-aș convinge eu de una, de alta, aș umbla din oraș în oraș, din sat în sat, să văd eu cu ochii mei, nu să vină nu știu care conțopist să-mi zică baliverne!

– Dacă eu aș fi Președintele României v-aș băga în viteză de numa, numai!

– Ești un prost!

– Sunt!

– Dacă aș fi Președintele României m-aș bate pentru țara mea cu toți mahării din lume, fără frică! M-ar durea inima dacă aș ști că mor români nevinovați pe undeva, prin lume, aș sări în ajutorul lor!

– Dacă aș fi eu Președintele României v-aș strânge pe toți la piept, să vă dau ceva din răsuflarea mea de Președinte, să vă dau ceva din inima mea de Președinte!

– Dar dacă tu ai fi Președintele României?

– Dacă eu aș fi Președintele României mi-aș apăra țara de oricine, fără prea multă vorbărie, orice ar fi, oricum ar fi.

– Zici tu?!

– Zic eu, păi ce, se poate face asta, nu e greu, dar voi ați fi cu mine, de partea mea dacă eu aș fi cu voi, de partea voastră?!

– Dacă eu aș fi Președintele României aș suferi împreună cu fiecare din țara asta, m-aș bucura cu fiecare din țara asta!

– Dacă eu aș fi Președintele României v-aș pune la treabă să nu mai tăiați lelea frunză la câini!

– Aha, ei, vezi, și cum ai face chestia asta, oare?

– Păi tot așa, bat țara-n lung și-n lat și vă scotocesc prin măruntaie să nu mai ardeți gazu’ la bodegă, să vă îmbrăcați frumos de sărbători, să nu scuipați pe stradă, să fiți viteji, să nu vă lăsați umiliți de nimeni!

– Dacă aș eu Președintele României, v-aș aduna ciotcă, pe toți, dar pe toți, să vă împăcați, să nu vă mai certați, să nu vă mai furați între voi, să nu vă surghiuniți între voi, v-aș aduna ghem, ca o singură inimă!

– Nu ne prosti, cum poți să faci asta?

– Dacă aș fi Președintele României, aș veghea neîncetat ca orice fel de credința ați avea, credința voastră să nu fie știrbită de nimeni de pe această lume!

– Asta e foarte frumos!

Și uite-așa stăm noi cu sutele de mii în Piața Chibrit și zicem cum ar fi să fie dacă noi am conduce România, fiecare în felul lui, unii cu naivitate, alții pe un ton mucalit sau hâtru, unii cu dragoste, alții cu înverșunare, cum ar fi să fie dacă s-ar putea să fie, dacă am vrea, dacă ne-am porni, dacă ar fi, ce frumos ar fi, cum ar fi să fie să ne unim cu toții în inima Președintelui României, să fim acolo oricare ar fi el, să ne iubească de-adevăratelea așa cum suntem, oameni de toate felurile, oameni ca oricare alți oameni de pe lumea asta, aruncați așa, prin genunea istoriei, oameni zâmbitori sau plângăcioși, viteji sau fricoși, oameni făcuți din carne, din vise, din idealuri, naivi și nebunatici, hărșiți de viață sau nu, adorabili sau deplorabili, oameni de toate felurile felurilor de pe lumea asta, să fim așa, cu toții, un singur Președinte al României.

SF Politic 105-Opriți ascensiunea fascismului în România

Emil Cioran

Dimineață s-a auzit că a sosit prin Vama Nădlac. Pe la prânz, unii au fost de părere că era aici de sute de ani. Ascuns, bine ascuns, mocnind. Alții au susținut că a venit săptămâna trecută de pe Planeta Marte sau că a ieșit din Oceanul Pacific, acolo unde s-ar fi scufundat un submarin în Cel De-Al Doilea Război Mondial. Mă rog, tot felul de zvonuri. Fascismul se plimbărește acum prin România într-o decapotabilă focoasă și nimeni nu-l oprește să-i ceară actele la control. Dar nimeni. Fascismul e înțolit la patru ace, vorbește mai multe limbi străine, e rujat țipător și sucește mințile unora ceva de speriat.

L-a văzut și Temistocle și s-a crucit. L-a văzut și madam Filofteia și s-a crucit. L-au mai văzut și alții care l-au mai văzut cândva și care credeau că nu-l vor mai vedea niciodată. L-au zărit și niște vecini de-ai noștri cum trăgea lumea de limbă pe stradă și cum îi pornea pe unii împotriva altora. Bebe de la Arsenal mi-a zis că un văr de-al lui din Timișoara a zărit Fascismul în față la Bastion cum urla ca un dement ca să fie ștampilați o parte din români, direct cu ștampila Primăriei, ceva mai sus de cot. Unii au spus că e un virus extrem de periculos, o bacterie, un microb îngrozitor. Alții că ar fi ura în carne și oase, alții cel mai mare rău social. Alții au zis că e catalizatorul ticăloșiilor de pretutindeni. Alții și-au dat cu părerea cum că Fascismul o să ne înmoaie oasele, o să ne frângă, o să ne facă praf și pulbere cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în istorie. Când cometa cometelor a trecut peste București, razant, Fascismul a fost văzut pe terasă la Capșa aiurind niște scriitori, niște actori, niște jurnaliști, niște politicieni care-l ascultau cu toții cu gura căscată fără să mai poată face vreo mișcare, hipnotizați.

Gata, gata să sară pe noi, să ne aresteze la domiciliu, să ne învrăjbească unii cu alții, să ne dea la cap, să ne batjocorească. Madam Protopopescu a zis că a zărit Fascismul coborând din decapotabila lui focoasă și fioroasă fix în Piața Chibrit să șoptească măscări la urechea târgoveților, a vardiștilor și a băbuțelor nevinovate care au încă frică de Dumnezeu. Alții s-au jurat că au zărit Fascismul leorpăind pe la unele televiziuni, pe culoarele Parlamentului și chiar mai sus de parlament. Fascismul se preumblă de colo, colo sub diverse forme, ticăloșit și periculos, mințind, amenințând, distrugând bruma noastră de patriotism.

Popescu de pe Lipscani a venit să ne zică să ne trezim din visare, să luăm seama, să mergem cu toții la biserică să-l regăsim pe Dumnezeu. Mai apoi a apărut de nu știu unde, venind printr-un portal temporal, chiar Nichita Stănescu să ne lumineze. A venit și Gheorghe Dinică. Au venit Nicolae Titulescu și Lucian Blaga. Ne-am dus cu toții în Piața Matache să-l ascultăm pe Constantin Brâncuși și pe Emil Cioran. Mai încolo, spre Piața Universității s-au adunat mii de oameni pentru că s-a zvonit că o să vină Petre Țuțea să ne tragă de urechi, să ne dojenească, să ne îmbărbăteze. Ne-am dus și noi acolo să-l ascultăm pe Petre Țuțea. Am ieșit din case fără frică și ne-am dus să-l ascultăm pe Petre Țuțea, uite-aș ne-am dus acolo, cu mic, cu mare să ne regăsim, să nu ne pierdem prin istorie, să nu ne rătăcim, să nu ne mai ocărâm unii pe alții, să nu ne mai suduim, să fim cu toții o singură inimă, frumoasă și adevărată.

Frica si Propagandistii ei

„-Ne este frică”, spun cadrele medicale de la Arad.
-De ce s-au făcut medici , dacă le este frică? Întrebare de ziarist mitocan, nu de rabin.
Nu toți sunt curajoși ca CTP sau ca Moise Guran, eroi de microfon și de pix. Ultimul, după ce a tropăit prin urechile celor tineri, s-a avîntat în politică pe post de mare guru și s-a umplut de sînge.

Frica face parte dintre trăirile primare ale omului. Fiecare încearcă să și-o înfrîngă în diverse feluri și momente. Unii pot, alții nu. Mi se pare necivilizat să te urci cu picioarele pe cel care este paralizat de frică. Fie că tremură, fie că și-o maschează cu abilitate. Ajunge sentimentul de neputință care îl copleșește și pe care nu-l va putea uita vreodată.
Gălăgia aceasta despre curaj are ceva de famfaron hidos. De obicei, circoteca despre curaj și frică este provocată de cei mai puțin curajoși. Și de cei cu găuri mari la caracter. N-ar rezista nici măcar într-o cursă de brancardier.
Nu cred că disprețul lor față de cei cuprinși de frică aduce un strop de curaj la comportamentul celorlalți. Poluează doar atmosfera psihică și morală a societății. Toată tentativa unora de a impune în comportamentul public reguli de tragedie greacă mi se pare și inutilă și penibilă. Merge la cursurile despre Iliada și despre Odiseea sau la lecțiile de dirigenție, unde se descriu modelele morale. În aceste momente, unii tremură de frică și au nevoie de încredere, de încurajare, de respect pentru ceea ce fac, și chiar de prețuire. De puțină omenie și de înțelegere.

SF Politic 104-Analiză virusologică: Războiul hibrid de pe Marte

Un război hibrid a izbucnit săptămâna trecută, pe planeta Marte. Strategii noștri militari au luat notă de acest eveniment și l-au studiat cu mare atenție. Pe scurt, Blocul Marțian de Vest a intrat în conflict cu Blocul Marțian de Răsărit din câteva pricini cosmice legate de încercarea obținerii supremației în arealul galactic 57, un areal plin ochi cu minereuri și petrol. Se pare că una din primele lovituri combinate a fost încercarea de a bulversa piețele financiare de pe Marte. O a doua lovitură a fost lansarea unui zvon planetar despre un oarecare virus periculos care, de fapt, era un virus aproximativ inofensiv. O a treia lovitură a fost așa-zisa anulare a unor mari manevre militare și transferarea tuturor trupelor și materialelor de luptă pe frontul virusologic. Un colonel de infanterie, care a dorit să-și păstreze anonimatul, mi-a spus că Blocul Marțian de Vest încearcă să orbească inamicul prin aceste tactici.

Lucrurile s-au complicat însă în ultimele 24 de ore pentru că unii dintre aliații din Blocul Marțian de vest au făcut câteva greșeli copilărești și extrem de periculoase, stârnind în mod inutil furia maselor prin măsuri nepopulare și coercitive. Imperiul Venusian, urmărind și el cu interes tot ceea ce se petrece pe Marte, a găsit de cuviință să trimită o declarație de război Blocului Marțian de Răsărit complicând astfel lucrurile. Pe rețelele de socializare galactice s-a stârnit un război informațional crunt. Încercarea de a orbi inamicul l-a determinat pe unul dintre generalii din Statul Major al Blocului Marțian de Vest să trimită sute de blindate în poligoane pentru ca sateliții militari ai Blocului Marțian de Răsărit să fie total bulversați.

Blocul Marțian de Răsărit nu s-a lăsat păcălit și s-a gândit să supraliciteze, escaladând războiul virusologic pentru că o astfel de strategie ar putea avea un impact uluitor asupra populației. Gore de la Observatorul Astronomic Popular m-a chemat pe furiș, astă-noapte, să-mi arate niște norișori liliachii care pluteau în jurul planetei Marte. Ce crezi, politicienii de pe Saturn s-au gândit să tragă un ce folos din toată tevatura virusologică și și-au trimis escadrilele să încercuiască forțele planetei Venus. Bine, bine, i-am zis eu lui Gore, dar noi ce facem? Păi ce să facem, bem o bere și stăm la soare pe terasă, mâine dimineață. Nu e nici un motiv să te sperii. Bine Gore, dar de ce ai tu ochii așa de mari, ești cumva extraterestru?!

Lista telefoanelor mobile,folosite pentru infractiunea de TRAFIC DE DROGURI

O imensitate de tiganci,ma deranjeaza cu OFERTE FALSE,de a i-mi fi MENAJERE.Dumnealor suna,absolut SIGUR,de pe niste telefoane MOBILE ce au fost folosite anterior,de catre niste traficanti de DROGURI si femei si barbati.Doar pentru ca niste TIGANOI din Lehliu si Viorica Bunda vor sa-mi toace nervii,cu OFERTE FALSE de menaj am aflat,fara dubiu,ce-i cu aceste mobile.SURPRIZA-unele din aceste mobile,au fost nu stiu cum transferate,CU ABONAMENT,pe compania barbatului meu ADRIAN SARBU,asa dupa cum a aflat Bose,despre 3 din cele peste 30 de mobile,cu care ma siciie TIGANII.O parte din celelalte numere le scriu aci,pe LISTA Mobilelor SUSPECTE -1. 0732621454 2.0722616071 3.0726489887 4.0726061242 5.0734389455 6.0773366559 7.0760820623 8.0725188967 9.07659644479 10.0762216958 11.072830031 12.0736380913 13.0751023373 14.0730031233 15.0769083814 16.07622448098 17.0774018328 18.0721872928 19.0773825698 20.0756537358 21.0733839237 22.0764655901 23.CEL MAI DES FOLOSIT 0740816577 24.0720521779 25.0771522008 26.0786270408 27.0770859789 28.0726740571 29.0762560943 30.0725303859 31.0753166693 32.0751366745 Scriu aceste numere,nu numai ca sa verifice,barbate-miu ,Adrian Sarbu,care si cum au fost TRANSFERATE pe firma lui si cine le PLATESTE ,dar si pentru I.G.P istii,lui peste prajitu,care se prefac a cauta TRAFICANTII,ce stau sub ochii lor.M-ai inteles,CATANII?

SF Politic 103-Ziua ingerilor

A început să plouă cu îngeri pe la nouă dimineața.

Era îngeri galbeni, roșii, albaștrii. Unii cântau de mama focului. Alți băteau cu putere din aripi. Alții fluierau. Alții duceau niște pancarte pe care scria nu știu ce. I-am numărat, cu grijă, numai unul, vezi Doamne, lipsea.

Guvernul a intrat în criză îndată, Parlamentul s-a fâstâcit, Președinția a tăcut chitic vreme de câteva ceasuri. ca să vadă ce și cum, să nu se facă de râs pe rețelele de socializare.

În Piața Matache un oarecare Trumpkin, spion american s-a întâlnit cu un oarecare Putkin, spion rus, să dezbată cazul. Au mâncat un crenvurști, au băut bere, pe Magheru trecea fanfara Zece Prăjini, scoțând lumea în stradă, ca la iarmaroc.

Eu m-am dus la sediul partidului, să le zic vreo două, că aveau de gând să facă nu știu ce contramanifestație, să se pună de-a bățul cu îngerii, ce eroare politică fatală.

– Așa și? mă oprește chiar acum, pe Brezoianu, înaripatul lipsă, cam cătrănit, rătăcit.

– Păi, au făcut toți contramanifestația și a ieșit cu scântei, poporul s-a înfuriat cumplit și au dizolvat și guvernul, și parlamentul și președinția, și forțele armate și batalionul de pompieri din Balta Albă, și clanul cucuienilor, și pompadura socialistă și stabilimentul liberal și, mă rog, tot ce-au crezut poporanii de cuviință.

– Așa, și? A trecut cometa?! A căzut meteoritul în Siberia?!

– Păi, tu pe ce lume trăiești?!

– Păi, vreau să știu dacă polonezii au năvălit în Bucovina, dacă bulgarii au arestuit Dobrogea, dacă ungurii au ocupat Transilvania, dacă rușii au trecut Prutul!

– Păi, tu pe ce lume trăiești, Îngere Lucifer?!01