Pablo Picasso: omul şi artistul, arta şi muzele(3)

Pentru „Visul” (Le Rêve) din 1932, model a fost tânăra Marie-Thérèse Walter. Picasso a înfăţişat-o mereu pe Marie în culori deschise, blânde, în opoziţie cu reprezentările Dorei Maar, pe care o picta întunecată, „torturată”.

Război pe pânză, război în dormitor

La 45 de ani, Picasso a cunoscut şi a sedus o tânără de 31 ani, Marie-Thérèse Walter. Legătura lor a durat ceva vreme, deşi era încă însurat cu Olga – la un moment dat, i-a cumpărat Mariei un apartament chiar peste drum de casa pe care o împărţea cu nevasta „oficială”. Abia când Marie a născut o fetiţă, pe nume Maya, năbădăiosul artist s-a despărţit de Olga – dar deja era îndrăgostit de o altă femeie, pictoriţa Dora Maar, care avea 29 de ani.

În această perioadă, după ce izbucnise războiul civil din Spania, Picasso a pictat una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Guernica“, dedicată oraşului basc Guernica, bombardat de aviaţia germană. Tabloul a fost expus în 1937 la „Expoziţia Mondială” de la Paris, în pavilionul spaniol.

“Guernica” marchează începutul implicării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944) – pe care îl va părăsi, totuşi, în 1953. În timpul ocupaţiei germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins a devenit un punct de întâlnire al artiştilor şi literaţilor, ca Jean-Paul Sartre.

Şi în viaţa lui personală se ducea un război, între cele două amante, care aflaseră una despre cealaltă şi chiar s-au întâlnit în atelierul artistului pe care şi-l disputau. Picasso însuşi a povestit cum Marie şi Dora s-au bătut, la propriu, pentru el, în faţa lui. Maestrul a asistat şi s-a bucurat de scenă, declarând că a fost una dintre cele mai „savuroase” amintiri ale sale. Se pare că Dora a ieşit învingătoare, căci legătura celor doi a mai durat mulţi ani, şi datorită potrivirii intelectuale, pe care nu o mai găsise la altă femeie.

Weeping Woman 1937 Pablo Picasso 1881-1973 Accepted by HM Government in lieu of tax with additional payment (Grant-in-Aid) made with assistance from the National Heritage Memorial Fund, the Art Fund and the Friends of the Tate Gallery 1987 http://www.tate.org.uk/art/work/T05010

După Picasso, Dumnezeu

Următoarea pe lista seducătorului Picasso a fost o tinara de 31 de ani, Françoise Gilot, pictoriţă aspirantă, pe care a cunoscut-o într-o cafenea pariziană. Şi Françoise i-a rezistat destul de mult, până când a cedat, iar maestrul a instalat-o într-un apartament din apropierea locuinţei pe care o împărţea cu Dora. Aceasta din urmă şi-a găsit refugiul în religie, după ce relaţia cu artistul s-a încheiat; se spune că ar fi zis „După Picasso, Dumnezeu” – ca şi când nimeni de pe pământ nu l-ar fi putut înlocui. Dora Maar a reuşit să îşi construiască un nume şi o carieră în fotografie, având expoziţii proprii.

Picasso şi-a continuat viaţa alături de Françoise, mutându-se împreună în sudul Franţei. Au avut şi doi copii, Claude şi Paloma; însă el şi-a continuat stilul de viaţă boem şi lipsit de orice conformism social. S-a consacrat sculpturii, ceramicii şi litografiei, lucrând încontinuu, fără oprire. Françoise l-a părăsit în 1953 şi s-a recăsătorit în 1970, trăind liniştită până la 94 de ani, în Paris şi New York. A fost, la rândul ei, pictoriţă şi autor de bestseller-uri. Claude Picasso a devenit fotograf, cineast, regizor şi artist, la rândul său, desfăşurându-şi activitatea în New York. Paloma Picasso s-a făcut cunoscută ca fashion designer, designer de bijuterii şi creator de parfumuri pentru nume mari din industrie.

Ultimii ani, ultimele iubiri

După ce Françoise a plecat, Picasso avea 72 de ani şi un apetit neobosit pentru viaţă, dragoste, artă. A cunoscut-o pe Jacqueline Roque, o femeie de 49 de ani, care îl venera şi care i-a devenit soţie, în 1961. Ea a inspirat cel puţin 400 de lucrări ale lui Picasso, mai multe decât orice altă iubită a artistului. Jacqueline i-a stat alături şi l-a iubit până la capăt, în ciuda infidelităţilor, care au continuat până la sfârşitul vieţii maestrului.

Pablo Picasso s-a stins din viaţă pe 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani. Françoise Gilot a atacat procedurile de succesiune şi a năvălit peste Jacqueline, cerând pentru copiii ei partea cuvenită din avere şi proprietăţi. În final, cele două au ajuns la o înţelegere. Maestrul avea în colecţia sa cea mai mare parte dintre lucrările sale originale, căci, în ultimii ani, nu mai fusese nevoit să le vândă – avea bani suficienţi, case şi vile unde şi cum şi-a dorit. Multe dintre aceste lucrări au ajuns în posesia statului francez. Lucrările din prima parte a vieţii se găsesc în muzeul din Barcelona; altele sunt în marile muzee ale lumii, în Londra sau New York. Moştenitorii săi încă primesc sume imense din drepturile de autor, în condiţiile în care Picasso s-a menţinut în top, în ceea ce priveşte cele mai scumpe lucrări de artă.

Pablo Picasso a rămas în istorie, fiind recunoscut la nivel internaţional ca artist excepţional, extraordinar de prolific şi de talentat, un vizionar şi un avangardist, care a schimbat pentru totdeauna arta.

Pablo Picasso: omul şi artistul, arta şi muzele(2)

Albastru şi roz, în Montmartre
Picasso a început să îşi dorească şi să caute mai mult – începuse să îşi petreacă luni întregi la Paris, iar în 1904 s-a stabilit definitiv acolo, în cartierul Montmartre, pe care l-a şi făcut celebru. Cunoscuse un poet, pe nume Max Jacob, care îl învăţa limba şi literatura franceză. Au ajuns să împartă un „apartament” – de fapt, aveau un singur pat, în care dormeau cu rândul, unul ziua, iar altul noaptea. Se zbăteau în sărăcie şi frig, fiind nevoiţi adeseori să ardă lucrările lui Picasso, ca să se încălzească noaptea.

Domnisoarele din Avignon

Parisul era, la acea vreme, centrul artei mondiale, iar Picasso a înflorit aici, ca artist, în ciuda greutăţilor. A intrat în „Perioada Albastră”, pictând în tonuri reci, din această culoare, personaje din jurul său, care ilustrau sărăcia, singurătatea, tristeţea, disperarea. A cunoscut-o apoi pe Fernande Olivier, o tânără frumoasă care „lucra” ca model pentru pictori şi care avea să-i devină iubită şi muză. Datorită ei, Picasso a trecut la „Perioada Roz”, pictând arlechini, acrobaţi, totul în nuanţe deschise, senine. Fernande a fost doar prima dintr-un lung şir de femei care au trecut prin viaţa artistului, presărată cu nenumărate aventuri, iubiri şi infidelităţi.

Fernande l-a părăsit în 1912, pentru un alt pictor, însă Picasso îşi găsise deja drumul… şi primii „sponsori” – Gertrude şi Leo Stein, colecţionari americani bogaţi, care au început să îi cumpere lucrările şi să le expună în casa lor. Renunţase şi la modele, începând să picteze exclusiv din imaginaţie. În 1907 a realizat prima sa lucrare importantă: „Domnişoarele din Avignon”, care prevestea apariţia cubismului.

Începuturile cubismului

Denumirea curentului cubist a venit în urma unui articol al criticului Louis Vauxcelles, care scria astfel: “ei dispreţuiesc formele, reduc totul – locuri, figuri, case – la formele geometrice elementare, la cuburi”. „Ei” erau Picasso şi Georges Braque, care porniseră pe un drum revoluţionar de reprezentare a formelor în picturi, altul decât cel cunoscut până atunci. „Ei” nu mai făceau deosebirea între prim-plan şi fondul în perspectivă, descompuneau obiectele în părţi elementare şi le reconstruiau în pictură. Următoarea fază a fost cea „sintetică”, după ce Picasso a recurs la colaje, ca tehnică pentru a diferenţia şi mai mult suprafaţa tabloului şi relieful obiectelor reprezentate.

Picasso începuse să devină tot mai cunoscut, preţul lucrărilor sale creştea, dificultăţile materiale au dispărut pentru totdeauna. Pe plan personal, avea o nouă iubită, pe Marcelle Humbert – pe care a botezat-o Eva. Aceasta a murit de tuberculoză, în 1916, lăsându-l în tristeţe şi suferinţă pentru o vreme. Şi-a revenit când prietenul său, scriitorul şi cineastul Jean Cocteau, l-a invitat să picteze decorurile spectacolului „Parada”, pe care el îl punea în scenă la Roma. Era vorba despre un spectacol al ansamblului avangardist Les Ballets Russes – iar între balerine a remarcat-o pe Olga Koklova, femeia care a îndrăznit să nu cedeze avansurilor sale şi care s-a lăsat cu greu îmblânzită.

Olga Koklova-pictata de sotul ei,Pablo Picasso

S-au căsătorit în 1918 şi, pentru un timp, au dus o viaţă liniştită şi fericită, în Parisul monden pe care Olga îl iubea. Picasso câştiga tot mai mulţi bani, spre fericirea Olgăi, care i-a şi dăruit un fiu, numit Paulo. Însă artistul a rămas un boem libertin, iar infidelităţile lui au devenit tot mai puţin ascunse, spre disperarea nevestei. Totuşi, în ciuda scandalurilor, nu au divorţat niciodată, deşi au trăit separaţi, până la moartea Olgăi. Motivul principal a fost faptul că Picasso nu dorea să îşi împartă averea cu Olga, aşa cum i-ar fi cerut legea franceză, în cazul unui divorţ.

Olga Koklova a murit în 1955, fiind bolnavă de cancer. Fiul ei, Paulo Picasso, a avut, la rândul său, doi copii – Pablito Picasso, care s-a sinucis în 1973, şi Marina, care a folosit averea moştenită de la bunicul său în scopuri caritabile.

Jurnal de Vodevil Politic 57-Când minte Orban?

Am scăpat de pandemie. Nu mai este o problemă și virusul nu ne mai amenință pe la terase, după ora 23.00. A spus-o Ludovic Orban. Bine, nu chiar în forma asta, dar așa a lăsat să se înțeleagă. Poți să mai spui că guvernarea liberală nu face minuni când vrea?

E tristă țara fără alegeri

Așa de bine s-a oprit creșterea numărului de cazuri, că putem organiza și alegeri, a glăsuit Orban. Mi se pare normal. Ce poate fi mai important pentru o țară în prag de a-și rupe gâtul? Alegerile, evident. Cum se poate salva economia de la prăbușire? O lași deoparte și o ții pe alegeri de dimineață și până seara. Cum își pot găsi șomerii de lucru? Mergând la vot și punând ștampila acolo unde spune Orban. Vom face alegeri ori de câte ori se simte nevoia lor. Vrei să te vezi cu vecinii? Mergi la vot și îi întâlnești. Vrei să-ți cunoști sectoristul? Te duci la vot, sigur dă și el pe acolo. O țară fără alegeri e o țară tristă. Nu mai ai de ce râde.

Acum, se poate cu alegeri. Nu mai suntem atât de bolnavi încât să nu-i putem oferi lui Orban satisfacție. Nu vrea nimic de la noi, decât să fim proști și să ne uităm în gura lui. Sigur că mai sunt și oameni loviți de virus, dar nu chiar așa de mulți încât să nu se poată târâ până la urne. Suntem mulți doar când e vorba să mergem în concediu, așa că mai stați pe la casele voastre și ieșiți când zice Orban să votați.

Suntem bolnavi mulți când vrea Ludovicul să mai dea o stare de alertă, dar nu chiar atât de mulți încât să nu se poată vota. Suntem bolnavi doar când trebuie cumpărate măștile alea idioate, CIRPE-N GURA, dar în rest n-avem nici pe dracul. Suntem mulți când zice Arafat că e dezastru și că România trebuie închisă. Altminteri, nu suntem chiar așa de bolnavi și chiar atât de mulți. Cred că are dreptate Orban. Suntem tot mai puțini. Suficient de puțini încât să-i luăm guvernul la înjurături, dar îndeajuns de mulți încât să i-l punem la loc.

Pablo Picasso: omul şi artistul, arta şi muzele(1)

Muzeul Picasso-Maebella,Spania

Pablo Picasso este un nume de legendă, înainte de toate. Un artist complet, excentric, genial, cu o viaţă lungă şi plină – din toate punctele de vedere. La moartea sa, pe 8 aprilie 1973, Picasso a lăsat în urmă circa 25.000 de lucrări originale şi multe poveşti. Încă din timpul vieţii a devenit o legendă, fiind cel mai celebru artist al secolului 20.

Picasso a utilizat în arta sa toate mijloacele cunoscute – creion, vopsele de ulei, acuarele, cărbune, metal etc. – şi a inventat altele noi. A iniţiat schimbări radicale în pictură, a ajuns să domine viaţa artistică şi să se poziţioneze ca avangardist.

Artistul spaniol s-a remarcat încă din copilărie, demonstrând un talent extraordinar la pictură. În copilărie şi adolescenţă a pictat în manieră naturalistă, apoi, în primii ani ai secolului 20, a început să experimenteze tehnici şi idei diverse. Astfel, lucrările sale sunt categorisite pe perioade: Perioada Albastră (1901-1904), Perioada Roz (1904-1906), Perioada cu influenţe africane (1907-1909), Cubism Analitic (1909-1912) şi Cubism Sintetic (1912-1919) – cunoscută şi ca Perioada de Cristal.

Talent recunoscut din copilărie

Numele său, la naştere, a fost Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez. S-a născut în data de 25 octombrie 1881, la Malaga, în sudul Spaniei; era al treilea copil al lui José Ruiz Blasco – pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Malaga – şi al soţiei sale, Maria Picasso y López. Tatăl său i-a fost şi primul profesor – i-a remarcat imediat talentul şi i l-a cultivat. L-a trimis la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, apoi la Şcoala de Arte din Barcelona, oraş în care familia s-a mutat în 1895. Se spune că în această perioadă tatăl i-a recunoscut talentul printr-un gest simbolic: i-a dăruit pensulele sale şi a jurat ca el să nu mai picteze niciodată. La 16 ani, Pablo a ajuns la Academia Regală San Fernando din Madrid, cea mai prestigioasă şcoală de artă din Spania. Nicăieri nu reuşea să se integreze cu adevărat, respingând rigorile sistemului şi educaţia academică.

Guernica-Picasso

Totuşi, la Barcelona a început să se facă remarcat şi chiar respectat în comunitatea artiştilor, în ciuda vârstei fragede. La doar 19 ani a fost acceptat pentru a-şi expune lucrările în localul Els Quatre Gats („La patru pisici”) din Barcelona, unde se aduna avangarda artistică şi intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, a început să îşi semneze lucrările cu numele mamei sale, considerând că Picasso „sună foarte bine”.

Jurnal de Vodevil Politic 56-La moartea unui GENIU

A trecut și ziua a cincea. Sunt amărâta și revoltata. Presa ticăloșită nu a vrut să scrie că Emi a plecat cu pianul dintre noi pentru a le cânta îngerilor. Nici măcar că, de acum înainte, în bunătatea lui proverbială, îi va împrumuta cu bani de barbut doar pe vecinii din cimitir, domiciliat fiecare după posibilități. Sunt trista Și acum îmi sună în urechi tânguirea disperată a unei doamne, la poarta cimitirului. Îngerule, îngerule!

Cred că era amanta lui. Numai o amanta poate fi atât de distrusă că îngerul ei cămătar, barbugiu și șantajist a plecat la îngeri fără cuțit la el. Dacă îl atacă Sfântul Petre cu vreo ulucă de la Poarta Raiului? Cum să se apere îngerașul ei?

Șase-șase!

Nu râd de durerea oamenilor, în clipele acestea, deși tentația este mare. Mă abțin. Râd de Poliție și de Jandarmerie. Ar trebui date în judecată, au făcut spectacol la moartea unui înger.

Râd pentru că ne apărau în exces de niște cetățeni, interlopi ce-i drept, care nu aveau de gând să ne atace. S-a văzut că „băieții” nu aveau treabă cu noi, ci cu berbecuții, cu purcelușii puși la proțap și cu fripturile de parastas. Caz în care, să mă ierte milițienii de la priveghi că i-am beștelit acum câteva zile, ar trebui să se apere întâi de ei și de șefii lor.

Și mai râd de televiziunile care au transmis live de la îngropăciune, transformând-o în eveniment național. Totul însoțit de comentarii absurde, de supoziții, de aprecieri din studiouri. Am văzut chiar și un analist politic invitat să-și spună opinia. Opinia despre ce? Era moartea sau învierea lui Pian? Am asistat la un regal de prostie și de preacurvie profesională.

Nici cu ceilalți nu mi-e jenă. Am văzut cum se aruncau petale de flori pe drumul mortului. Așa e obiceiul. Am văzut și cum „băieții” îl aplaudau ca pe-un actor. Nu știu în piesa cui a jucat. Am auzit și cum îi scandau numele, de parcă dăduse gol în poarta Braziliei. Nu știam că geniul Pian trebuia aplaudat și ovaționat. Voi ține minte la următorul geniu al barbutului, căzut lângă zarurile cu șase-șase. Sau înger, depinde din care parte a Raiului privești.

Jurnal de Vodevil Politic 55-Iohannis,despre inceperea anului scolar

Dintr-un anume punct de vedere, Klaus Iohannis a reușit să egaleze una dintre performanțele lui Nicolae Ceaușescu. Aceea de a vorbi fără a spune ceva. I-a reușit chiar și a doua, cea de a perora fără să transmită vreun mesaj. Evenimentul a avut loc la Cotroceni, în prezența unor pretinși ziariști, care au ratat ocazia de a-l întreba pe președinte ce a vrut să spună, pentru că nu s-a înțeles nimic. Tema simulacrului de conferință de presă a fost deschiderea anului de învățământ. În același registru de oboseală mintală, nimănui nu i-a dat prin cap să-l aducă pe Iohannis la subiect: de când președintele se ocupă de începerea cursurilor?

Delirul verbal al lui Klaus Iohannis mi-a amintit de filmele SF de proastă factură, cu roboți care se defectează și nu mai răspund la comenzi, rămânând blocați pe acțiuni ciudate, care au fost șterse din program. Le dai comanda să-și activeze coordonatele de analiză a mediului, ei se reped să facă clătite. Le ordoni să pună în funcțiune sistemul de recunoaștere digitală, ei se apucă de răscolit fișierele cu voturi false de la alegerile din 2014.

Goya,marele portretist al timpului sau

Goya este unul dintre cei mai mari portretişti ai timpului său. Funcţia de pictor oficial al regelui consta mai ales, aşa cum se întâmplase şi la Velasquez, în pictarea suveranului şi a familiei sale. Au rămas de la el numeroase portrete ale lui Carol al IV-lea şi ale reginei Maria-Luisa, în care sunt vizibile urâţenia, vulgaritatea şi aroganţa personajelor. Rămâne un mister primirea favorabilă a acestor portrete.

De-a lungul anilor, Goya a dezvoltat o extraordinară virtuozitate în tratarea costumelor şi a ţesăturilor. Poziţia lui privilegiată i-a atras şi clienţi din rândul aristocraţiei şi al marii burghezii. A pictat miniştri, membri ai elitei militare, ca Pantaleon Perez de Nenin sau generalul Palafox. Dar şi elita intelectuală, acei Ilustrados care-i erau prieteni, ca poetul Moratin, sau Cean Bermudez.

În afară de portretele regale, care ascultă de codurile puterii şi majestăţii, celelalte personaje sunt pictate în poze naturale ca acelea ale picturii englezeşti cunoscute prin intermediul unor mecena.

A ales şi o tonalitate mai intimă, în care se pot citi simpatia sau afecţiunea pentru modele, atunci când este vorba de prieteni apropiaţi sau de femei frumoase. Ceea ce frapează este nu numai pictarea frumuseţii lor, dar şi sugerarea vioiciunii caracterului şi mai ales a vulnerabilităţii şi misterului lor.

Jurnal de Vodevil Politic 54-PSD-ul criminal, l-a omorât pe Emi Pian

Este primul semn de răzvrătire în Guvern. Vela „Internistul” nu îl mai ascultă pe Iohannis. Îi nesocotește cuvintele și nu îl mai interesează ce sarcini se trasează de la Cotroceni. Președintele a spus foarte clar că PSD a încercat cu toată forța să distrugă legile și să pună cizma pe gâtul justiției din România, să-i apere pe penali în detrimentul oamenilor cinstiți. Iar asta se vede acum pe străzi, a ținut el să sublinieze.

Evident, Klaus Iohannis făcea referire la înjunghierea interlopului Emi Pian de către un coleg de breaslă mai iute de mână. Pian și-a dat obștescul sfârșit golit de sânge. Cine să fie de vină? Agresorul? Nu.

Debandada social-democrată

De ce spuneam că Marcel Vela nu mai ascultă de Iohannis? Pentru că, în loc să bage PSD-ul la bulău, îl ține la pripon pe cel care și-a înfipt cuțitul prea mult în gâtul lui Pian. După Vela, ăla ar fi vinovatul. După procurori, la fel. După Iohannis, nu. De vină este PSD pentru că s-a suit cu bocancii pe legile justiției. Ce legătură este între una și alta? Teoretic, niciuna. Nu PSD i-a pus agresorului cuțitul în mână și nici Marcel Ciolacu, iar înaintașii lui nu i-au zis borfașului să lovească. Practic, există o legătură numai dacă Iohannis nu mai găsește și alte motive pentru care să-i înjure pe social-democrați. Polițiștii morți în misiune tot opera PSD sunt. Ba nu s-au luat măsuri pentru iluminatul stradal, ba nu există legea care să le permită agenților să-l scuipe pe criminal înainte de a pune mâna pe „Pulan”,caci PISTOALE n-au Militienii,slava cerului.Si totusi,

PSD nu a dat o lege prin care să fie interzis infractorilor să-i calce cu mașina  pe oamenii legii.

Când polițiștilor li s-au rupt uniformele la încăierări cu intelectualii barbugii, PSD nu a venit cu o lege prin care să oblige familia vinovatului să le coasă nasturii la loc. Uite așa a escaladat situația și interlopii au prins tot mai mult curaj. Sau cum? La vreun conflict stradal soldat cu moartea victimei, PSD nu a luat măsuri să instaleze panouri de avertizare cu „Omorul interzis între 22.00-06.00”. Și tot PSD este de vină pentru că îi permite lui Iohannis să-și facă de cap fără să-l suspende, dar asta nu se pune. De altfel, nici nu am scris așa ceva, după cum se vede, căci Iohannis este cel mai mișto președinte. Mai rămâne ca PSD să fie de vină și pentru derbedeii morți prin șanțuri, pe fond de șpriț, și pentru sinucigașii cu mintea răvășită de amantlâcurile nevestelor. Și e normal, pentru că ele erau mai liberale, iar ei niște conservatori comuniști.

Cita MASCA si cita MANIPULARE?

Este dreptul fiecăruia să creadă ce vrea despre virusul Covid. Unii, că ar exista, alții că nu. Cine vrea să creadă că este vorba de o conspirație mondială e liber să o facă. Până și medicii sau specialiștii epidemiologi sunt împărțiți. Unii susțin că ar fi de proveniență animală, alții spun că ar fi o invenție a armatei chineze. Dar nicăieri nu veți găsi raiul manipulărilor ca în România. Bine că nu s-a introdus în Constituție obligativitatea de a crede în existența lui.

Și poate nu atât manipularea aceasta este deranjantă. Purtatul măștii de protecție o întrece,fiind o dementa,datorata exclusiv guvernantilor netrebnici,fara nici o legatura cu vreun doctor,de pe Pamint sau de pe Luna. După ce s-au întrecut și încurcat în declarații, autoritățile se miră că lumea nu mai are încredere în ceea ce spun. Suntem ca într-un teatru absurd, dacă luăm în considerare ultimele reglementări. După ora 23.00, virusul face ravagii pe terase,mai devreme ii este rusine sa actioneze,se sfieste,zic. Masca A DEVENIT BURGIUL CU CARE NI SE SFREDELESTE CREIERUL,la alimentara,la magazinul de haine sau de ceasuri,zi de zi,in fiecare moment.Numai nouă. Țările din nordul Europei trăiesc bine mersi fără obsesia asta. Îi vedem pe cei de acolo pe canalele de televiziune străine. În România nu se difuzează așa ceva. Nu e voie. Ar fi și ilogic. Pe deoparte Guvernul își face reclamă la măști și ne bate la cap cu purtatul ei,DESI VIRUSUL NU EXISTA, pe de alta parte putem vedea cum stă treaba în nordul Europei.Au fost ,in Bucuresti,proteste destul de timide,organizate de Catarama,dar guvernul nu a inteles sa TERMINE BALALAICA CU MASCA.Iote ca la Berlin,in Germania,nemtii au facut un singur protest,cu vreo 150.000 de oameni,au strigat „Masca inseamna ,o forma de SCLAVIE”,AU OMORIT si 18 politisti,pe loc si guvernul A LUAT PE LOC REPAOS.DIXIT.

Ce se ştie despre exploziile de la Beirut?

Peste 100 de persoane au fost ucise şi alte peste 4000i au fost rănite în deflagraţii care au devastat mai multe cartiere ale capitalei libaneze marţi seara, după explozia unui depozit cu nitrat de amoniu, relatează AFP care prezintă ceea ce se ştie despre această dramă.

CE S-A ÎNTÂMPLAT?   O primă explozie puternică, în zona portuară a Beirutului, a avut loc marţi seara, către ora locală 18.00 (şi ora României), urmată mai întâi de un incendiu şi de câteva detonări, iar apoi de o a doua explozie, mult mai puternică, care a provocat o enormă degajare de fum, sub formă de ciupercă şi a distrus portul şi clădiri din jur.   Exploziile, al căror suflu a fost resimţit pe Insula Cipru, la peste 200 de kilometri distanţă, au fost înregistrate de senzorii Institutului american de geofizică USGS ca un cutremur de magnitudinea 3,3.   DE CE O ASEMENEA EXPLOZIE?

Aproximativ 2.750 de tone de nitrat de amoniu erau depozitate într-un depozit, portul Beirut, care a explodat, a declarat premierul libanez Hassan Diab, care a denunţat ”un dezastru în toate sensurile cuvântului”.   Potrivit directorului Siguranţei Generale Abbas Ibrahim, încărcătura de nitrat de amoniu – un îngrăşământ chimic, dar şi o componentă a unor explozivi – era depozitată de ani de zile într-un depozit situat în apropierea unor cartiere foarte frecventate.   Nitratul de amoniu este o sare albă şi inodoră, folosită ca bază în numeroase îngrăşăminte pe bază de azot, sub formă de granule, şi a cauzat mai multe accidente industriale, inclusiv o explozie, în 2001, la uzina AZF de la Toulouse, în sud-evestul Franţei, unde 300 de tone de nitrat de amoniu au explodat brusc, omorând 31 de oameni.   Numeroase ţări europene cer să se adauge carbonat de calciu în nitratul de amoniu, pentru a se crea astfel un nitrat de calciu şi amoniu, mai sigur.   În Statele Unite, reglementările cu privire la nitratul de amoniu au fost însăsprite după atentatul de la Oklahoma City din 1995, în care s-au folosit două tone din acest produs chimic. Au fost ucişi168 de oameni.   ACT VOIT?   Nimic nu arată că exploziile au fost provocate în mod deliberat, potrivit autorităţilor libaneze.   Preşedintele american Donald Trump a declarat marţi că genrali americani i-au spus că exploziile par să fie cauzate de ”un fel de bombă”. ”Asta seamănă teribil a atentat”, a declarat el. Pentagonul a declarat pentru AFP că nu are ”nimic de adăugat” şi a îndemnat agenţia ”să contacteze Casa Albă pentru clarificări”.

Hassan Diab a declarat că este ”inadmisibil ca o încărcătură de nitrat de amoniu, estimată la 2.750 de tone, să fie prezentă de şase ani într-un depozit fără măsuri de precauţie”.   ”Este inacceptabil şi nu putem tace cu privire la această problemă”, a declarat el, citat de un purtător de cuvânt într-o conferinţă de presă.   CÂTE VICTIME?   Deflagraţiile au ucis peste 100 de persoane şi aurănit alte peste 4.000, potrivit unui bilanţ prezentat miercuri de Crucea Roşie libaneză.   Căutări continuau în cartiere din jurul portului, ale căror străzi sunt acoperite cu moloz de la clădiri surpate.   În tot oraşul, locuitori au fost răniţi de geamuri sparte de către suflul exploziei.   Potrivit guvernatorului Beirutului Marwan Abboud, până la 300.000 de persoane aurămas fără locuinţă din cauza pagubelor, care ar afecta jumătate din oraş, şisunt estimate la peste trei miliarde de dolari (2,53 miliarde de euro).   IAR ACUM?

Consiliul Naţional libanez de Apărare a declarat Beirutul zonă ”sinistrată”, iar Diab a îndemnat aliaţii Libanului ”să susţină” ţara.   Preşedintele libanez Michel Aoun a anunţat deblocarea sumei de 100 de miliarde de lire libaneze (55 de milioane de euro) în vederea unei finanţări de urgenţă, în contextul în care ţara este afectată de o criză economică fără precedent, iar spitalele erau deja pline, din cauza pandemiei covid-19.   Statele Unite, Franţa, Qatarul si Iranul , i-au oferit un ajutor.