Jurnal de Vodevil Politic 43-Ce șanse mai are PSD?

„PSD pregătește lovitura de grație pentru Orban”. „PSD îi numără zilele lui Ludovic Orban”. „PSD s-a hotărât: Guvernul Orban trebuie să dispară”. „PSD îi va cere socoteală lui Orban până la ultimul leu cheltuit”. „PSD are voturile necesare pentru demiterea lui Ludovic Orban”. Sunt doar câteva exemple din multitudinea de titluri care apar zilnic pe site-uri de presă consacrate sau de știri. La ele se adaugă moțiunea de cenzură pe care Marcel Ciolacu o vântură de luni de zile, independent sau în asociere cu Victor Ponta și Călin Popescu-Tăriceanu. Dacă toate aceste informații ar avea cum să fie vopsite în culori vii, atrăgătoare, toți am crede că ne aflăm în fața celei mai reușite campanii publicitare pentru o pastă de dinți care nu numai că îi îngrijește, dar face și implanturi fără durere. În realitate, zgomot. Doar tobe și alămuri.

Într-un final, moțiunea de cenzură va fi depusă. Ciolacu susține că, dincolo de ALDE și Pro România, mai sunt și alte formațiuni politice care vor detronarea lui Ludovic Orban și că, până acum, a așteptat să se coaguleze acest front. Este o altă formă de a fi tras de timp, pentru că lui îi place mai mult jocul în spațiul declarațiilor decât să treacă la fapte. Apoi, toată această tergiversare arată că PSD nu are nici curajul și nici puterea să bată cu pumnul în masa Cotrocenilor. Chiar și după eliminarea lui Ludovic Orban, stăpân pe situație fiind, Marcel Ciolacu va cere același guvern de uniune națională. Un guvern, spunea el cândva, care să asigure desfășurarea alegerilor în bune condiții. Doar atât? Pentru numai atât s-a mocăit și încă se mai codește să treacă la treabă? Este singura dorință a celor aproximativ 500.000 de simpatizanți?

Au bătut palma

Scria ieri colega mea, Claudia Marcu, în urma unui dialog cu Codrin Ștefănescu, fostul secretar general al partidului:„PSD se dezintegrează. Dezertare masivă în teritoriu” Este o descriere amănunțită a fenomenului cu care se confruntă partidul. Se autodizolvă prin migrația masivă a primarilor către alte partide, cu predilecție Pro România și PNL. Lipsa de fermitate a lui Marcel Ciolacu este principala cauză. A amânat la nesfârșit depunerea moțiunii de cenzură și s-a făcut că nu vede toate fărădelegile liberalilor. În loc să reacționeze cu duritate la măsurile antisociale luate de PNL, în loc să bombardeze Parlamentul cu ședinte peste ședințe, să propună și să impună soluții concrete de protecție economică a populației, liderul social-democraților s-a complăcut în poziția de noncombat. Este clar jocul lui Ciolacu de a bate palma cu adversarii politici, afirmă Ștefănescu, nu înainte de a evidenția că primarii din Moldova au declarat că nu pot câștiga alegerile cu el președinte, deși electoratul de acolo votează PSD într-o proporție de 80 la sută.

Îndepărtarea propriului electorat Trecerea primarilor PSD la alte partide este cel mai mare pericol. Nu a intuit liderul social-democraților că, în lipsa unei atitudini energice, se va ajunge aici? Înseamnă că nu are niciun fel de viziuni, și atunci ar trebui să plece. Sau, și am mai spus-o acum o săptămână, aceasta a fost tactica pe care a adoptat-o pentru a duce partidul în procentajul dorit de Iohannis, de 20-30 la sută, unde să poată fi controlat? Prin pasivitate, Ciolacu și-a îndepărtat propriul electorat. Și încă nu a terminat, operațiunea este în plină desfășurare. Nu poți vota un partid care nu te mai reprezintă, care nu mai corespunde exigențelor tale și care te trădează. Calculele lui Marcel Ciolacu nu sunt greu de descifrat. Pierzând primăriile sau obținând un scor insignifiant per total, pierde și parlamentarele. Și asta pentru că primarii sunt motorul votului la alegerile parlamentare. Comunitatea, într-o proporție covârșitoare, votează după cum îi sugerează sau impune primarul, pentru că la el se află pâinea și cuțitul. În condițiile acestea, este previzibil că arhitectura Parlamentului va avea o nouă structură. Fapt ce, fără niciun dubiu, este ceea ce își dorește Klaus Iohannis. Și atunci, firesc, nu ai cum să nu te întrebi la ce mai ajută moțiunea de cenzură care, din câte se vede, va veni prea târziu. Doar așa, ca să nu zică lumea că s-a predat cu totul în mâinile adversarilor, fără nicio împotrivire?

Jurnal de Vodevil Politic 42-Ponta, „Pisoiul” curajos

Cât de mult trebuie apreciată revenirea în forță a lui Victor Ponta pe scena politică? Este o dorință a lui, în plictiseala născută de caniculă? O necesitate politică? Sau doleanța unora despre care continui să cred că stau în spatele lui și-i șoptesc la ureche când și cu ce trebuie să intervină?

Poate că Victor Ponta are aptitudini de lider nebănuite. Nedescoperite de cine trebuie. Aptitudini de primar, de șef de regională CFR sau chiar de președinte. Președinte de țară, că de partid a văzut și el cum e. Și noi. Cine să i le vadă?

Șef de gară i-ar conveni?

În mod categoric, „Pisoiul” a devenit mai curajos decât în vremea când se contra cu Traian Băsescu. Atunci, miorlăia nevinovat și aștepta să fie scărpinat sub bărbie, ca să toarcă plăcut și cu labele în sus pe covoarele Uniunii Europene. Acum, Ponta a devenit bărbat. Bărbat era oarecum și înainte, dar inducea lumea în eroare cu datul din coadă pe la diverse uși. Recunosc, are un discurs mai bun. Mai închegat și mai pertinent. Speră la o alianță cu PSD. Dar ghinion, PSD îl consideră Jolly Joker. Îl fierbe în suc propriu. După mine, e un curajos, n-aș fi atât de drastic. Numai el putea avea curajul ca, premier fiind și aliat cu liberalii lui Crin Antonescu, să dea fuga la Jose Manuel Barroso, care să-i pună în brațe lista cu cele 11 porunci ale Comisiei Europene.

Doar un curajos ca el putea să bată palma cu Băsescu, prin spatele altarului USL, pentru ghidul de bune practici fără deranjuri și înjurături meritate. Poate un om de rând să dea cu pumnul în masă când vine vorba de acoperiții și nedescoperiții din mahalaua politică? Nu. Ci doar un curajos ca el, care nu și-a lămurit trecutul pe deplin. Mi se pare că nici tupeul nu-l încurcă atunci când vine vorba de nașul George Maior, cel protejat de Iohannis la postul de pe malurile Potomacului. Și nici când lumea își amintește de celălalt naș, Gabriel Oprea, generalul cu stele și pe izmene, protejat și el de cei la care are abonament.De ce atâta curaj pe „motanul” Ponta? Păi dacă nu se agață de ceva, îi moare politica. Dacă e loc la vreun ceva care să îi aducă un oscior sau un copănel de pui, de ce să nu se bage? Chiar și la o alianță cu PSD și ALDE, dacă șef de gară nu se poate.

Jurnal de Vodevil Politic 41-Mama Omida a politicii

Traian Băsescu încă nu își dă seama că nu mai este președintele României. Și nu de acum, ci de vreo șase ani. Își continuă opera de demolare a tot ce îi iese în cale. Nu știe să mai facă și altceva sau mai are vreo sarcină trasată de pe unde nu știm?

Teoretic, cel puțin, ar trebui să se limiteze la Parlamentul European. Mai sunt și acolo destui de prostit cu teoriile lui. N-o face însă. Are ce are cu România, pe care simte nevoia s-o aburească în damful de băuturi bețive.

Dacă Băsescu nu e, nimic nu e

L-am văzut de câteva ori la niște televiziuni. Eram complet derutata. Nu știam dacă era fața lui naturală sau se strâmba la mine. Îi căzuse un obraz și încerca să-i țină echilibrul cu buza de jos, umedă, umedă, care vorbea singură, neîntrebată și fără să o atingă pe cea de sus. Nu era nicio pareză de care să sufere, ci doar efectul bucuriei de a ciocni un pahar înainte de intrarea în emisie. Un pahar mare. Pare să fi fost foarte mare, căci a durat mult. Ce spunea? Nu s-a înțeles mare lucru, eforturile de a fi coerent se luaseră la harță cu puterea de a suporta consecințele vorbirii articulate. Alteori, Băsescu vorbește singur. Pe publicatii anoste. Își promovează opiniile, dă sfaturi, are păreri ca Mama Omida, doamna ajunsă consultant în chestiuni de familie, bogăție, amantlâcuri sau fericirea conjugală din așternuturi. De regulă, la drum de seară. „Domnul Omida”, că nu știu cum să-i spun consultantului cherchelit Băsescu, are predicții politice. Va fi rău de țara aceasta dacă nu se va face după cum a văzut el pe fundul paharului. Ca să trăim mai bine nu e nevoie să-l dăm jos pe Iohannis, ci să se introducă,din nou starea de urgență. Ce atâta relaxare? MASCA PE BOT și bulău la domiciliu,nu?. Dacă nu ascultăm de el, ne ducem la naiba cu toată politica guvernului.E PENIBIL si se face ca nu pricepe,ca jocul cu MASCA,s-a SFIRSIT. Expertul în presimțiri e convins că Bucureștiul va ajunge cel mai frumos și bogat oraș. Cu o singură condiție, să fie el ales primar. Nu pentru că așa ar vrea, ci pentru că așa i-a ieșit lui în bobi, pe când consulta astrele și măsura cu litrul scurgerea timpului între două pahare. I-a spus  lui Omida că va veni, la drum de seară, Nuți, doamna Nuți, să bage benzină de la Cotroceni? I-o fi spus, că așa dădeau și cărțile.A venit? Sigur, că nu avea cum să evite întâlnirea cu destinul. Peste vreo săptămână, cred că va presimți că trebuie să ajungă și premier. Așa i-a ieșit când afuma cu blană de lup un pahar ce își cerea plinul.

La Sala Palatului-Celebrul trio IL VOLO pentru prima data în România

IL VOLO, cel mai cunoscut trio Italian din lume, vizitează pentru prima data România.

Concertul celor trei italieni va fi pe 15 iulie 2020 la Sala Palatului din Bucureşti. Aceştia vor prezenta ,,10 years’’ – un spectacol care a obţinut cele mai bune rezultate din minunata lor carieră de 10 ani, şi care face parte din turneul lor mondial. Acesta aduce un omagiu a trei artişti unici, al căror talent se extinde dincolo de graniţele naţionale şi care au vândut milioane de copii de albune şi au cucerit topurile claselor mondiale.https://www.youtube.com/watch?v=w1f6o1HQBvg

Turneul ,,10 years’’ a început în septembrie 2019 cu un grandios concert la Arena di Verona şi va contiunua în America Latină – din Mexic până în Brazilia, unde mii de fani se bucură de IL Volo şi vor turna 12 state în anul 2020.

Din 2009, cei trei muzicieni au susţinut peste 300 de concerte în 210 oraşe de pe trei continente. Au cântat în cele mai prestigioase săli, precum Royal Albert Hall, Radio City Music Hall din New York, Arena di Veronaîn Italia. Peste 2 milioane de spectatori au participat la concertele lor.

Sunt aplaudaţi în întrega lume pentru farmecul lor tineresc pe scenă. Vocile lor unice şi abilităţile de cântare egale cu cei mai mari interpreţi clasici. Nu este întâmplător faptul că sunt numiţi ,,băieţii cu voci îngereşti’’ şi că sunt desemnaţi moştenitori ai celor trei tenori.

Deşi, doar 25 de ani, acum 10 ani Il Volo a răspândit frumuseţea muzicii clasice a operei tradiţionale şi a belcanto-lui italian în întrega lume. Ei înşişi spun că vor să arate continuitatea muzicii clasice şi să atragă tinerii spre ea.

Gianluca Ginoble, Ignazio Boschetto şi Piero Barone şi-au început cariera la vârsta de 14 ani când au apărut într-o emisiune TV. Producătorul le colectează într-un trio şi le dă numele inspirat Il Volo. Datorită talentului lor uimitor, de copil, aceştia împărtăşesc scena cu mari cântăreţi precum Barbra Streisant, Bono, Carlos Santana, Eros Ramazzoti. Sunt singurii interpreţi italieni invitaţi să participe la We Are The World For Haiti în 2010 cu 80 de vedete mondiale.

Au lansat cinci albume de studio cu statut de platină şi au două nominalizări la Grammy.

În 2015, faima lor se destramă în Europa după ce au câştigat concursul Sanremo cu piesa sa Grande Amore şi au reprezentat Italia la Eurovision.În 2019 se întorc din nou pe acceaşi scenă şi atrag dragostea publicului cu melodia Musica Che Resta.

Cu proiectul lor ,,Notte Magica – un omagiu adus celor trei tenori’’, îşi aduc un omagiu inspiraţiilor lor Carrera – Domingo Pavarotti, iar în 2016 şi 2017 merg într-un turneu mondial cu un success fără precedent.Concertul lor de deschidere la Florenţa este susţinut chiar de Placido Domingo şi a fost difuzat în 500 de cinematografe din Italia şi din întrega lume.

Iar ultimul album al lor – Musica, cu melodia Musica Che Resta, câştigat în acest an de publicul Sanremo, este încă o dovadă a succesului lor fără margini. Albumul lor se află în Top 10 cele mai vândute albume de pe iTunes în 14 ţări – Malta, Brazilia, Israel etc., iar cel de-al doilea album cel mai bine vândut în Japonia după Bohemian Rhapsodz.

Il Volo este, de asemenea, un favorit al Papei Francis. La începutul anului 2019, i-a invitat să participle la cea de-a XXVI-a Ziua Mondială a Tineretului din Panama, unde au cântat Ave Maria.

Revoluţia franceză. De la căderea Bastiliei la Napoleon Bonaparte

Toată povestea pe care istoria a reţinut-o sub numele de „Revoluţia franceză” a durat zece ani, între 14 iulie 1789 şi 9 noiembrie 1799.

Prima mare realizare revoluţionară a avut loc la Paris, la 14 iulie 1789, când masele populare au dat buluc să elibereze deţinuţii din fortăreaţa Bastilia, simbol al vechiului regim. Deţinuţii erau doar şapte, Bastilia aproape că nu era apărată şi a căzut repede în mâinile revoluţionarilor. De la această întâmplare i se trage Franţei Ziua naţională (14 iulie).După ce Bastilia a fost făcută bucăţele (la propriu) şi un antreprenor abil a vândut-o, en détail, ca suvenir, a fost adoptată o „Declaraţie a drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, un soi de fetus al „democraţiei”.

La 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, a fost descăpăţânat, la Paris, în ceea ce astăzi se numeşte Place de la Concorde, acolo de unde turiştii iau startul, prin Jardin des Tuileries, către Luvru.

Cu acest prilej şi-a dovedit eficienţa şi ghilotina, invenţia doctorului Joseph Ignace Guillotin, dispozitiv manufacturat, după indicaţiile inventatorului, de un constructor german de piane.

În anii următori, maşinăria de tăiat capete a funcţionat de zor, descăpăţânându-l până şi pe Robespierre (la 28 iulie 1794), unul dintre simbolurile Revoluţiei franceze şi unul dintre cei mai harnici semnatari de sentinţe de condamnare la moarte prin ghilotinare.

Tot în 1793, în vestul Franţei, în regiunea Vendée, Armata revoluţionară franceză a comis ceea ce se pare că a fost primul genocid al epocii moderne. Fiindcă locuitorii din Vendée, iniţial fideli Revoluţiei, s-au opus apoi unora dintre măsurile impuse de noua putere, s-a decis exterminarea lor şi pustiirea întregii zone. Au fost ucişi între 150.000 şi 250.000 de oameni: bărbaţi, femei, bătrâni, copii, prin toate metodele imaginabile. La 1789, data izbucnirii Revoluţiei franceze, Napoleon Bonaparte era sublocotenent, după ce absolvise cursurile Şcolii Militare din Paris.

Propulsat în cariera militară de victoriile în campanile purtate, la 9 noiembrie 1799, Napoleon Bonaparte, beneficiind de o largă susţinere populară, şi-a impus dictatura personală, în calitate de prim-consul al noii forme de conducere a ţării: Consulatul. Cum se ştie, a urmat apoi o perioadă din istorie care poartă numele corsicanului.

Post Scriptum: După ce a cunoscut „gloria” în perioada Revoluţiei franceze, ghilotina şi-a continuat cariera (în Franţa) până hăt, în 1977, la 10 septembrie, când a fost folosită pentru ultima oară la retezarea capului lui Hamida Djandoubi, condamnat pentru crimă. Execuţia a avut loc la Marsilia.

Tabloul „Martiriul Sfântului Mauriciu” a lui El Greco

Tabloul lui El Greco, reprezentând Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane , a fost identificat cu cel aflat, de aproape șapte decenii, în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, achiziționat de consulul Felix Bamberg în 1880, vândut nouă ani mai târziu regelui Carol I și instalat ulterior, până în 1948, în Castelul Peleș. Este vorba, mai precis, de replica redusă (ulei pe pânză, 145 x 107 cm) a uneia dintre cele mai faimoase opere ale lui El Greco, de dimensiuni monumentale (440 x 302 cm), realizată în 1580-82 pentru regele Filip al II-lea și destinată capelei nordice a bisericii de la Escorial . Împrejurările și implicațiile acestui act comitent sunt cu deosebire revelatoare, întrucât tema martirajului Sfântului Mauriciu actualiza vizual prezența relicvelor din acest lăcaș. Nu mai puțin, sosit de curând în Spania, El Greco va fi mizat pe această comandă pentru a pătrunde în angrenajul Curții regale, anume printr-o savantă interpretare a unei teme sacre în cheie politică. 

Soldaţi ai lui Christos

Martirizarea legiunii tebane s-a petrecut, potrivit surselor hagiografice, în epoca împăraților Dioclețian și Maxențiu. La vremea aceea, cetatea Teba avea un nimb legendar, locuitorii ei, crescuți pe malurile unui fluviu izvorât din paradis, fiind faimoși pentru curajul, forța și credința lor, insuflată de timpuriu de Iacob (cel mic), ucenicul lui Christos. Întocmai aceste însușiri le sunt încercate în anul 280, când cei doi împărați hotărăsc eradicarea noii religii de pe cuprinsul imperiului. Teba trimite propriul corp de armată, alcătuit din 6.666 de soldați și condus de Mauriciu. Campată în Galia, la Agaunum (azi Saint-Maurice, în Cantonul Valais din sudul Elveției), legiunea tebană se răzvrătește;refuză să aducă ofrande zeilor iar după două decimări și tot atâtea refuzuri, este integral suprimată. Veritabili „soldați ai lui Christos”, tebanii își dispută fericirea de a muri întru slava Lui, instituind astfel tradiția martirajului militar creștin. 

Memoria acestui sacrificiu a fost păstrată încă din prima jumătate a veacului al V-lea, datorită lui San Eucario din Lyon (Passio Agaunensium Martyrium). Versiunea canonică rămâne însă cea din Legenda aurea, amplu florilegiu hagiografic alcătuit, către 1260, de episcopul dominican Jacopo da Voragine. De altfel, cartea sa, extrem de populară, a devenit una dintre sursele esențiale ale artei sacre și, implicit, fundamentul iconografic al tabloului de la Escorial. 

Din desfășurarea narativă , El Greco înscenează una dintre secvențele de insuportabilă tensiune:Mauriciu – flancat de Candidus și de purtătorul de stindard Exuperius – tocmai respinge abjurarea;indexul mâinii drepte se îndreaptă către cer, deja deschis în glorioasa muzică divină a mântuirii, simbolizată de cununele de lauri și frunzele de palmier purtate de îngeri. Decapitarea – actul final al supliciului – este precedată de înjosire:picioarele desculțe ale personajelor din prim-plan echivalează cu o „spoliere” a rangului militar, amplificată – în detaliile din fundal – de dezbrăcarea martirilor. Nuditatea lor, interpretată în cheia umilirii , poate fi însă deslușită ca stadiu al „decorporalizării”, premergător trecerii „dincolo”.

Fluxul evenimențial unifică cele trei componente ale imaginii:condamnarea asumată de personajele din prim-plan, martirajul propriu-zis din fundal și, în sfârșit, perspectiva eschatologică din jumătatea superioară a tabloului. În arcanele acestei șerpuiri temporale, figurile lui Mauriciu și Exuperius revin în fundal, la căpătâiul soldaților trimiși la moarte. Ambiguitățile anacronice intră și ele în textura reprezentării, în care sunt amalgamate citate antice (grupul din prim-plan este inspirat de o scenă de pe columna lui Marcus Aurelius de la Roma [3]) și detalii frapant moderne, precum halebardele și cuirasele spaniole, instrumentele muzicale ale îngerilor, pajul din prim-plan („citat” din pictura lui Tițian), dar mai ales cele câteva portrete contemporane. Cel mai vizibil dintre ele este cel al Sfântului Mauriciu, care împrumută trăsăturile regelui Filip al II-lea , cu evidente aluzii glorificatoare la patronarea luptei împotriva ereticilor și ale păgânilor, cu ilustrări teribile în campaniile din Țările de Jos sau în eroica victorie de la Lepanto.

2.EL Greco, Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane, Escorial.

Tată şi fiu

Stranietatea novatoare a tabloului nu a fost pe placul suveranului, iar prezumtiva carieră de pictor de curte a luat forma unei prodigioase activități la Toledo. La capătul ei, în mod semnificativ, tabloul menit să-l însoțească după moarte, ca un memento al eșecului transformat în triumf, este o variantă redusă – cea de la București – a tabloului de la Escorial. Paternitatea acestui tablou este controversată. Cel mai probabil, este vorba de o operă începută de El Greco însuși și terminată de Jorge Manuel în anii 1619-20, cu ocazia transferării osemintelor în noua capelă [5]. Deși considerabile, diferențele față de prototip nu diminuează frumusețea copiei. Dimpotrivă. Febrilitatea tușei, simplificarea anumitor detalii, o anumită „spectralizare” a figurilor conferă tabloului un aer mai curând modern. Un ultim detaliu ne atrage atenția:cele două chipuri alăturate, tată și fiu [il. 3], inserate în mijlocul martirilor. Ca și cum acest tablou ar asuma funcția de „epitaf” pictural, mărturisind (metapictural) vocația „supliciului” prin artă a lui El Greco.

Pierre Bonnard,pictor Post-Impresionist

PIERRE BONNARD
Pictor, ilustrator şi litograf francez, se naşte în Fonteney-aux-Roses pe 3 octombrie 1867.
Artist postimpresionist, studiază la Academia Julien, unde îi şi cunoaşte pe viitorii membrii ai grupului de avangardă Les Nobis: Serusier, Maurice Denis, Ronson, Roussel, Vallotton şi Vuillard. Bonnard este fondatorul grupului si realizează dezideratele teoretice ale acestuia: eliberarea de tirania subiectului şi modelului şi abordarea picturii prin prisma logicii interne a demersului plastic. „Prezenţa obiectului, a motivului, îl deranjează pe pictor în momentul în care pictează. Punctul de plecare al tabloului fiind o idee, dacă obiectul este prezent în momentul când el lucrează, există pericolul ca artistul să se lase furat de incidenţele vizibilului direct, imediat, şi să se piardă pe parcurs ideea iniţială(…) Nu rămâne decât motivul, care invadează şi domină pictura”, exprima pictorul într-o corespondenşă păstrată de la el.

In 1891 l-a intalnit pe Touluse Lotrec si a inceput sa-si prezinte lucrarile la expozitia  Société des Artistes Indépendants.Bonnard este cunoscut pentru folosirea intensa a culorilor, iar compozitiile sale  complexe sunt deseori interioare insorite de camere si gradini populate de prieteni si membri ai familiei.Sotia sa Marthe a fost subiectul cel mai prezent in cea mai mare parte. Ea e vazuta stand la masa din bucatarie cu resturile cinei sau nud, in multe lucrari fiind reprezentata ca nud asezat in vana. A pictat si cateva aautoportrete, peisaje, naturi statice cu flori si fructe.Bonnard nu a pictat din viata, mai degraba si-a desenat subiectele-fotografiindu-le uneori- si si-a luat notite despre culori.Apoi a pictat pe panza in atelierul lui.n 1938 a avut o expozitie foarte importanta alaturi de Vuillard la  Art Institute din Chicago. Si-a terminat ultima sa lucrare, „The almond tree in flower” cu o saptamana inaninte de a muri la cabana sa cottage din La Route de Serra Capeou de langa Le Cannet, pe Riviera Franceza, in 1947.

Bonnard era un admirator al gravurilor japoneze, a căror tehnică are o mare influenţă asupra operelor sale. Deși opera sa grafică este vastă (afișe, ilustrații, litografii, desene) și de o mare prospețime, cu un simț remarcabil al liniei și al valorilor de contrast alb-negru, Bonnard rămâne un pictor și, ca pictor, un colorist. În compozițiile sale funcția principală o deține dialogul maselor cromatice, coloritul.

Édouard Vuillard,pictor Post-Impresionist

Edouard Vuillard(11 noiembrie 1868, Cuiseaux / Saône-et-Loire – 21 iunie 1940, La Baule) a fost un pictor post-impresionist francez, aparținând grupului de artiști cunoscuți cu numele Les Nabis.
Edouard Vuillard s-a născut la 11 noiembrie 1868 la Cuiseaux, lângă Lyon. Tatăl său, Joseph-Honoré Vuillard, a fost ofițer în armata franceză, mai târziu perceptor de impozite. Mama sa era proprietara unui magazin de lenjerie din Paris. Édouard frecventează cursurile liceului Condorcet, unde este coleg cu viitorul pictor Maurice Denis. În 1885, părăsește liceul și intră – împreună cu prietenul său apropiat Ker-Xavier Roussel – în atelierul pictorului Diogène Maillart, unde ia lecții de desen artistic. Vuillard începe deasemenea să frecventeze muzeul Louvre și se decide să se consacre unei cariere artistice. Îi admiră pe pictorii olandezi Rembrant și Vemeer, dintre italieni pe Rafael și pe Tițian. Este fascinat de opera lui Chardin pentru liniștea care se revarsă din picturile sale.

În luna martie 1886, se înscrie în Academia Julian în clasa profesorului Tony Robert-Feury, iar în iunie 1997 este admis la Academia de Arte Frumoase din Paris în atelierul profesorului Jean-Léon Gérôme. Îl interesează pictarea tablourilor cu naturi moarte realiste și interioarele domestice. Mai târziu, Vuillard va picta deasemenea peisaje sub formă de mari panouri decorative.În 1889, Maurice Denis îl convinge să se asocieze unui grup de artiști dizidenți din Academia Julian, care realizează opere impregnate de simbolism și spiritualitate, grup care se autoproclamă confreria „Les Nabis”.

În 1891 își organizează prima expoziție individuală în sălile clubului „La Revue Blanche”. Ia parte la mișcarea teatrală de avangardă și realizează numeroase decoruri pentru reprezentațțiile de teatru. Execută și panouri murale pentru familiile Nathanson, Dr. Vasquez și pentru prințesa Martha Bibescu. Între 1912 și 1913 decorează holul teatrului „Champs Elysées”. Execută picturi pentru „Palais de Chaillot” și pentru un palat din Geneva (1938). În 1938 este ales membru în ” Académie des Beaux-Arts”.

Édouard Vuillard moare la 21 iunie 1940 la La Baule. Este înhumat la Paris, în cimitirul Batignolles. Arta sa, dominată de o notă intimistă – „de la petite musique”, cum o caracteriza el însuși – are un farmec, o prospețime și o eleganță care impresionează și astăzi.

Jurnal de Vodevil Politic 40-Golănia din spatele guvernării

S-a întâmplat după cum bănuiam ieri. Klaus Iohannis, în splendoarea grandomaniei lui, nu a rezistat ispitei de a-și aroga merite în realizarea Planului Național de Investiții și de Relansare Economică. „Așa cum știți, m-am implicat direct, împreună cu premierul și cu membrii Guvernului, în dezbaterea și identificarea celor mai bune măsuri de relansare economică, pornind de la consultările cu mediul de afaceri, de la nevoile economiei, dar și ale salariaților”. De aceea să fi durat patru luni până ce făcătura cu pretenții de document programativ a fost dată publicității? Pentru că el gândește greu și citește până înțelege?

Realitatea îi joacă feste președintelui. Minciuna lui poate fi ușor dovedită. Este de ajuns să consultați site-ul Administrației Prezidențiale și să parcurgeți agenda ultimelor șase luni. Nicăieri nu scrie că Iohannis ar fi avut întâlniri cu șefii marilor centrale sindicale, pentru a cunoaște nevoile salariaților. Apoi, să nu uităm declarația lui Ludovic Orban, de acum câteva zile, când afirma că Planul este gata și doar trebuie supus aprobării președintelui. Ceva nu se leagă. Adică Iohannis se implică, lucrează intens, ia măsuri și corectează, după care își aprobă ideile?

Gestul fals la intonarea imnului

Pentru că ieri nu am găsit nicio comedie pe posturile TV pe care m-am plimbat, am zis să mă uit la lansarea celebrului document. Satisfacția a fost pe măsură, ca la un film cu frații Marx.Răsfirați pe pajiștea de la Clubul Diplomaților, mai mulți cetățeni își țineau mâna în dreptul inimii. Dacă lăsai sonorul la minim, imaginea căpăta alte conotații. Unii păreau că-și caută portofelul, alții că voiau să se asigure că au țigările și bricheta în buzunarul de la piept, iar doamnele  parcă voiau să verifice dacă nu le-a căzut sutienul. Gestul, implementat de snobul Iohannis după un model străin românilor, e prăbușit în derizoriu de multă vreme, dar președintelui nu i-a spus nimeni asta. Cine mai crede că cetățenii care fac paradă de această atitudine chiar au treabă cu simbolistica imnului, cu valorile și istoria României? Pe de o parte își fac propagandă cu imaginea asta de un patriotism ieftin, care emoționează numai naivii, iar pe de alta le stă mintea la cum să fure mai mult.

De unde bani?

Planul cu care atât președintele și PNL se umflă în pene este un dezastru pe linie. Dar asta nu-l împiedică pe Klaus Iohannis să considere că este un alt pas spre „România Normală”, care, să vezi ghinion, arată tot mai hâdă. Într-o proporție covârșitoare, măsurile propuse și soluțiile gândite sunt fără acoperire. Sunt doar vorbe adunate la un loc și rostite degeaba. Pentru a se realiza ceea ce este menționat pe parcursul a peste 120 de pagini ar fi nevoie de peste 100 de miliarde de euro.

Ați citit bine, 100 de miliarde de euro. Cine îi scoate? Cum? De unde să luăm o asemenea cantitate de bani? Nicăieri nu este prevăzută vreo sursă de finanțare și nimeni nu a calculat la cât se vor ridica dobânzile în cazul unor împrumuturi care să acopere suma. Orban & Iohannis ne promit un viitor de mare senzație, dar tot fără acoperire. Dincolo de cuvintele golite de conținut nu se mai deschid și alte perspective. Sunt doar orizonturi tot mai gri și din ce în ce mai înguste. Planul nu are nici cea mai mică legătură cu relansarea economică, spun specialiștii. Și apoi, cum să se relanseze România din moment ce documentul atât de lăudat este, de fapt, un program de guvernare unde poți băga orice nebunie, orice golănie pe care s-o înghită electoratul și s-o aplaude cu votul?

Peste condiția de navetist

Falsitatea pretinsului plan de relansare poate fi ușor dovedită. A fost conceput în spiritul grandomaniei lui Iohannis, care are pretenția să ne clădească viitorul pe următorii 10, 20, 30 de ani. Asta în condițiile în care, peste patru ani și jumătate, îi încetează mandatul și va deveni neinteresant pentru români. Să vii cu asemenea aberații, să susții că vrei dezvoltarea României, că te implici, că te zbați și te agiți când tu nu ești în stare  să vii patru zile consecutiv la serviciu, este deja mult prea mult. Depășește vizibil și supărător condiția lui mediocră de profesoraș anonim și navetist, trăitor din meditații ajuns președinte dintr-o complicitate a serviciilor de informații, în interesul altora. La fel, nici Orban nu mai are zile multe la Palatul Victoria. A pretinde că relansează România din punct de vedere economic, când nu a fost în stare să o mențină nici măcar pe linia de plutire de dinaintea de INVENTATA epidemie, asta este chiar golănie.

Henryk Siemiradzki (15 noiembrie 1843 – 23 august 1902), pictor academic polonez

Numele intreg in poloneza: Henryk Hektor Siemiradzki; 15 noiembrie 1843 – 23 august 1902) a fost un pictor academic polonez activ  in perioada Împărțirilor Poloniei. A fost cunoscut in special pentru pictarea scenelor din antichitatea greco-romana si din Noul Testament.

Siemiradzki s-a nascut intro familie nobila de Șleahtici  in satul Bilhorod (Białogród) sau Novobelgorod (acum Pechenegi)langa orasul ucrainian Kharkiv aflat sub dominatia imperiului rus. Henryk Siemiradzki a studiat la Kharkiv Gymnasium unde a luat primele lectii de pictura de la profesorul local D.I. Besperchy, student al lui Karl Bruillov.

A intrat la scoala de Fizica-matematica de la universitatea din Kharkov si a studiat cu interes stiintele naturii, insa a continuat sa picteze.

Dupa ce a absolvit Universitatea cu titlul de Kandidat a abandonat cariera stiintifica si a plecat la Saint Petersburg sa studieze pictura la Academia Imperiala de Arte in anii 1864–1870. La absolvire a fost premiat cu o medalie de aur. Intre 1870–1871 a studiat sub indrumarea lui Karl von Piloty in München cu o bursa de la Academie. In 1872 s-a mutat la Roma, iar cu timpul si-a construit acolo un studio pe via Gaeta Avenue, insa-si petrecea verile la resedinta sa din Strzałkowo de langa Częstochowa in Polonia.

In 1873 a primit titlul de academician  Academia Imperiala de Arte pentru lucrarea „Christ and a Sinner”, bazata pe un vers de Tolstoy. In 1879 a oferit noului infiintat Muzeu National Polonez una din cele mai cunoscute lucrari ale sale, ” Pochodnie Nerona” (Nero’s torches), pictata in jurul anului 1876. lucrarea se afla expusa in camera Siemiradzki a muzeului Sukiennice din the orasul vechi Kraków, cea mai populara camera a muzeului. Prin 1893 Siemiradzki doua picturi de dimensiuni mari la Muzeul de istorie a Statului din Moscova, iar in 1894 a produs monumentala cortina pentru teatrul Juliusz Słowacki din Kraków.

A murit in Strzałkowo in 1902. initial a fost inmormantat in Varsovia, ulterior ramasitele sale au fost mutate la Panteonul national de pe Skałka in Kraków.