Poveste despre un geniu: Mozart

26 decembrie 1770. Succes colosal la Teatro Reggio Ducal din Milano, strămoşul Teatrului Scala, cu opera „Mitridate” a tânărului compozitor de 14 ani Wolgang Amadeus Mozart.

Nu era prima operă scrisă de el şi, desigur, n-a fost nici ultima. Din fragedă copilărie până la ultima suflare, Mozart a compus pentru scenă. Şi-a construit nemurirea din 22 de drame muzicale.

La vârsta la care băieţii aleargă cu cercul, el mergea la teatru, asculta, cânta şi compunea arii. 24 de ani separă primele încercări de „Flautul fermecat”, cea mai lungă perioadă de timp rezervată de vreun compozitor operei.

Chiar în pauzele dintre „Regele păstor” şi „Idomeneo”, apoi dintre „Răpirea din Serai” şi „Nunta lui Figaro” nu se gândea decât la operă. Scrisorile lui trădează dragostea nebună pentru arta lirică, prin care Amadeus se deosebeşte de tatăl său sau de Haydn. Marii compozitori germani ai epocii compuneau operă la comandă sau de nevoie. El se pasionează pentru un detaliu al intrigii, pentru o acută celestă sau un tril.

O legendă, un mit

Alături de Nannerl, cu care făcea adesea muzică

În 1762, familia Mozart vizitează Viena, ajunge la München, la Ludwisburg, unde îi aştepta seniorul operei seria, Niccolo Jommeli. Un an mai târziu, micul Mozart descoperă, la 7 ani, Parisul şi Versailles şi se îndrăgosteşte iremediabil de opera franceză. În anul următor soseşte la Londra, locul fermecat al operei seria, graţie mai ales vestitului castrato Giovanni Manzuoli, despre care compozitorul şi istoricul muzical Charles Burney scria: „Cea mai puternică şi mai cea mai emoţionantă voce după Farinelli”. Cântăreţul îi dă câteva lecţii micului geniu, care îl va preţui întotdeauna. Există ceva din Manzuoli în Donna Anna, în Fiordiligi, în Sesto. De la „Mitridate” la „Clemenţa lui Tito” bel canto rămâne arbitrul eleganţei în muzica mozartiană de operă. La vremea aceea, Amadeus improviza arii pe care le şi interpreta. Juristul englez Daines Barrington îşi amintea: „Vocea lui este mică şi copilărească, dar nimic nu poate depăşi măiestria cântului său. Era capabil să improvizeze o arie «de mânie», fără să stea pe gânduri, apoi o arie de dragoste în timpul căreia s-a înfierbântat atât de tare încât a început să lovească clapele clavecinului sărind uneori de pe scaun”. Despre Mozart ca pianist, violonist, dirijor aminteşte cronicarul Ivan A. Alexandre, în revista „Diapason”, realizând istoria „nebună” a acestuia în teatru, cât şi o analiză pertinentă a operelor mozartiene.

Dar ariile şi improvizaţiile în toate stilurile aveau să fie în curând depăşite. În 1767, arhiepiscoopul Schrattenbach vrând să vadă dacă afirmaţia tatălui lui Mozart, „fiul meu ştie la 8 ani tot ce poţi aştepta de la un om de 40 de ani”, este adevărată, îi cere să compună un prim act pe tema din „Die Schuldigkeit des ersten Gebots” („Respectarea primei Porunci”), oratoriu ascultat la Palatul Arhiepiscopiei din Salzburg, în acelaşi an. Peste două luni, Universitatea din Salzburg prezintă un intermezzo pedagogico-sentimental, „Apollo şi Hyacinthus”, fabulă ovidiană, cântată de elevii colegiului.

Wolfgang Amadeus Mozart, copilul genial

La 11 ani, Mozart avea deci, 15 arii, un act de probă, şi un intermezzo. Doi ani mai târziu compune „Bastien şi Bastienne”, Singspiel într-un act, pentru o soprană, un tenor şi un bas, şi „La finta semplice”, operă bufă în trei acte, adaptare după Carlo Goldoni de Marco Coltellini, pentru 2 soprane, o mezzosoprană, 2 tenori şi doi başi, în stilul numit „napolitan”, plină de fantezie şi de nerv, deosebită de ceea ce se crea atunci în Germania.

În sfârşit, peste doi ani, vine succesul cu „Mitridate”, care îi va aduce două comenzi: „Ascanio in Alba”, cerut pentru nunta arhiducelui Ferdinand, cu premiera tot la Teatrul Reggio Ducal, şi „Lucio Silla”. În curând, cele mai mari teatre şi curţile princiare îşi vor disputa aceste spectacole.

Până în secolul al XX-lea, aceste prime opere au fost considerate minore. De câte ori un festival sau un teatru liric decidea să le pună în scenă, erau distribuţi cântăreţi tineri, în timp ce pentru „Don Giovanni” sau „Flautul fermecat” se apela la stele şi la marile orchestre. Dar vocile cărora Mozart le-a destinat ariile supraumane din „trilogia romană” erau printre cele mai bune ale epocii: tenorul Guglielmo d’Ettore, castrato Sartorino, soprana De Amicis, ceea ce nu s-a întâmplat pentru celelalte creaţii. Acelaşi lucru se poate spune despre orchestră. Pentru „Mitridate”, Mozart a gândit 42 de instrumente de coarde, în timp ce pentru „Don Giovanni”, numai 12.

Apoi, timp de doi ani, Mozart n-a mai compus nicio operă şi până la sfârşitul vieţii n-a mai avut nicio premieră în Italia. „Era scris în astre, notează criticul Ivan A. Alexandre, că Mozart va compune operă numai pentru Habsburgi”. Creaţiile lui ulterioare vor fi cântate la Viena, la Praga şi la München. În acest din urmă oraş s-au născut două opere: „La finta giardiniera”, creată în italiană, exemplară pentru filonul comic al compozitorului, şi, şase ani mai târziu, „Idomeneo”, prima indiscutabilă capodoperă în care apare prima partitură de veritabilă soprană mozartiană, prima opera cu orchestră şi cu cor, prima sinteză a tuturor operelor cunoscute, care, după părerile specialiştilor, nu va fi egalată de nicio altă creaţie a lui în acest gen. Urmează Viena şi comenzile împăratului Josef al II-lea. Ideea acestuia de a oferi operă în limba locului şi crearea Companiei „Singspiel” vor prilejui „Răpirea din Serai”, iar revenirea la preferinţa anterioară a împăratului pentru opera bufă va genera „Nunta lui Figaro”.

Mariana Nicolesco alături de dirijorul Riccardo Muti, la finalul spectacolului Don Giovanni

După succesul cu „Idomeneo”, Mozart nu mai acceptă libretele gata făcute, cum era obiceiul timpului. Muzicianul începe să intervină în libret, iar Giambattista Varesco, libretistul său, n-are încotro. Povestea trebuie scrisă pentru vocile pe care le dorea compozitorul. Aşa se va întâmpla cu „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Cosi fan tutte”.

În toamna anului 1781, Mozart îi scria tatălui său: „La urma urmei, poezia trebuie să fie fiica ascultătoare a muzicii. De ce operele bufe italiene plac peste tot, în pofida libretelor lor mizerabile? (…) pentru că muzica domină şi te face să uiţi restul. O operă va plăcea cu atât mai mult cu cât planul piesei este bine conceput, cuvintele fiind scrise numai pentru muzică şi nu în scopul de a obţine o biată rimă… Idealul este uniunea dintre un bun compozitor, care simte teatrul şi poate da el însuşi indicaţii”.

Urmează opera sa testamentară, al cărei succes a fost neîntrerupt până în zilele noastre, „Flautul fermecat”. În 1974, marele regizor Ingmar Bergman a realizat filmul-operă cu acelaşi nume, considerat „începutul şi sfârşitul” acestui gen.

Galeria de personaje mozartiene

Ruxandra Donose în montarea modernă cu Don Giovanni

De la îndrăgostiţi victorioşi sau timizi la femeia rănită, o galerie de personaje mozartiene sunt caracterizate de autor prin frazele muzicale, prin vocile pe care le preferă pentru eroii săi. Desigur, figura lui Don Juan exista şi înainte de Mozart, dar dimensiunile grandioase i le-au conferit muzica lui, bine cunoscuta arie „Non l’avrei giammai creduto” („N-aş fi crezut niciodată”), în care eroul îşi afirmă curajul, „Serenada”, care îi conferă aerul seducător, „Aria Şampaniei”, care îi surprinde rapiditatea şi demonismul.

Seducătorului i se adaugă îndrăgostitul fervent, tenorul cu vocalitate tandră, cu fraze muzicale armonioase, cum ar fi Belmonte, Ottavio, Ferrando şi Tamino din „Răpirea din Serai”, „Don Giovanni”, „Cosi fan tutte” şi „Flautul fermecat”. În opera seria, tenorul nu are rolul unui tânăr îndrăgostit, ci al figurii autoritare, al tatălui sau al arbitrului, aşa cum se întâmplă în „Mitridate”, „Lucio Silla” sau „Idomeneno”. Personaje al căror tragism se traduce la Mozart prin recitative, ce creează un portret ambiguu din care neputinţa şi resemnarea nu lipsesc. Îndrăgostitul, în acest tip de operă, este un castrato, a cărui voce este excepţională pentru figurile de tineri fragili şi emoţionanţi, cum ar fi Idamante, fiul lui Idomeneno. Alteori, el păstrează o componentă feminină, ca în Sesto, care face ca rolul, în lipsa vocilor de castrato, să convină, în zilele noastre, mai ales mezzosopranelor.

Scenă din Io, Don Giovanni, regizat de Carlos Saura

Eroinele lui Mozart au, la rândul lor, câteva trăsături comune. Constance, Fiordiligi, Donna Anna, Elvira sunt categorice în alegerile lor. Dragostea, răzbunarea, furia prilejuiesc partituri uluitoare, cum ar fi „Aria Reginei Nopţii”, cu acutele sale incredibile, scânteind la înălţime, aparent inaccesibile.

Era scris în astre

Secvenţă din Mitridate în regia lui Jean Pierre Ponnelle

Toate operele lui Mozart, de la temele copilului precoce la creaţiile de maturitate, au fost înregistrate, unele dintre ele, în numeroase versiuni. Voci şi orchestre celebre au dat viaţă fiecăreia dintre ele, de la soprana scoţiană Margaret Anne Marshall, mezzosoprana irlandeză Ann Murray şi tenorul Aldo Baldin în „Ascultarea primei Porunci”, la Adolf Dallapozza în „Bastien şi Bastienne”, de la Helen Donath, Teresa Berganza şi Thomas Moser în „La Finta semplice” la Natalie Dessay, Cecilia Bartoli, şi Giuseppe Sabbatini în „Mitridate”, şi la Agnes Baltsa şi Edith Mathis în „Ascanio in Alba”. Edita Gruberova şi Cecilia Bartoli au dat strălucire personajelor din „Lucio Silla”, Werner Hollweg şi Rachel Yakar fac deliciul iubitorilor genului în „Idomeneo”, vocea Lisei Della Casa se remarcă în „Nunta lui Figaro”, Joan Sutherland, Elisabeth Schwarkopf, Graziella Sciutti, Luigi Alva şi Giuseppe Taddei fac antologică înregistrarea EMI din 1959 a operei „Don Giovanni”. Strălucitor şi Carlos Alvarez în „Don Giovanni” şi în „Nunta lui Figaro”. Între sopranele mozartiene se distinge Mariana Nicolesco, care a fost Donna Elvira din „Don Giovanni”, la München şi la Scala, Cinna din „Lucio Silla” (La Scala), Vitellia din „La Clemenza di Tito”, Elettra din „Idomeneo”. O aplaudată Regina Nopţii pe scena londoneză a fost Nelly Miricioiu, Angela Gheorghiu a debutat la Covent Garden cu Zerlina din „Don Giovanni”. Ileana Cotrubaş a fost răsplătită cu lungi ovaţii în Zerlina din „Don Giovanni” şi Ilia din „Idomeneo”, mezzosoprana Ruxandra Donose a făcut o minunată Donna Elvira, care a avut recent un succes fulminant, şi Ruxandra Urdăreanu s-a remarcat în Contesa din „Nunta lui Figaro”…

Mozart a fost şi inspiraţie pentru mari partituri cinematografice, precum „Amadeus” al lui Milos Forman, ce a câştigat peste 40 de premii şi 8 Oscaruri, în rolul titular a strălucit Tom Hulce, iar F. Murray Abraham reuşeşte un rol memorabil al lui Salieri. Să mai amintim şi pelicula „Io, Don Giovanni” a lui Carlos Saura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: