„Tosca”, o poveste despre sex, sadism, religie şi artă

Este dificil de a egala „Tosca”, una dintre operele cele mai populare din lume şi care se pretează cel mai bine înregistrării. Creată la Roma, în 1900, această a cincea operă a lui Puccini a pornit de la o piesă a dramaturgului francez Victorien Sardou, cu Sarah Bernhardt, adaptată de libretiştii Giuseppe Giacosa şi Luigi Illica. Biograful compozitorului, Mosco Carner, scria: „Tosca este o poveste despre sex, sadism, religie şi artă, combinate de o mână de maestru”. Multe dintre vocile care au dat viaţă pe scenă senzualului şi tragicului personaj Tosca aparţin elitei muzicii lirice. Este de ajuns să le amintim pe sopranele Renata Tebaldi, Raina Kabaïvanska, Mirella Freni, Renata Scotto, Magda Olivero, Katia Ricciarelli. În rolul lui Mario Cavaradossi, au smuls furtuni de aplauze, în afara celor menţionaţi până acum, Richard Tucker, Luciano Pavarotti, Carlo Bergonzi… Iar opera rămâne o piatră de încercare pentru orice dirijor.

Katia Ricciarelli

Interpreţi celebri ai rolurilor pucciniene

Trei jurnalişti specializaţi în muzică au realizat pentru revista „Classica” un bilanţ al primelor opt interpretări, greu de egalat, ale primului act din opera „Tosca” de Puccini. Plecând de la constatarea că în „Tosca” vocile pot emoţiona până la lacrimi, dar că, în acelaşi timp, magia este creată şi de orchestră, deci de calitatea actului dirijoral, ei s-au oprit la actul I pentru că oferă partituri generoase pentru soprană (Tosca), tenor (Mario Cavaradossi) şi bariton-bas (Scarpia). Dirijorul „va rata «Tosca»” dacă se mulţumeşte doar să-i acompanieze pe solişti, pentru că „atmosfera dramatică trebuie creată de orchestră”.

Versiunea cea mai împlinită este, după părerea lor, cea dirijată de Victor de Sabata, la Covent Garden din Londra, în 1964, în care „violenţa, pasiunea şi atmosfera sunt perfect redate”, iar vocile sunt răvăşitoare, începând cu Giuseppe di Stefano, în rolul Mario, continuând cu interpretarea vibrantă a Mariei Callas şi terminând cu inegalabilul Scarpia creat de Tito Gobbi. Foarte aproape de calitatea acestei montări se află înregistrarea Orchestrei din Philadelphia, cu Riccardo Muti la pupitru, care a reuşit un tur de forţă, evocând, de la primele măsuri, atmosfera de ameninţare şi nelinişte, imprimând, în acelaşi timp, o eleganţă şi o „fluiditatea mozartiană”.

Maria Callas

Remarcabile sunt şi interpretările tenorului Giuseppe Giacomini şi ale sopranei Carol Vaness, prezenţa lui Giorgio Zancanaro în Scarpia fiind considerată neutră. Urmează versiunea dirijorului Giuseppe Sinopoli, considerat egalul lui Muti, care a dirijat Philharmonia Orchestra. Distribuţia este şi ea excepţională, cu un Placido Domingo „distins şi pasionat” în Mario, o senzuală Tosca în persoana Mirelei Freni, chiar dacă vocea este uşor marcată de vârstă, un Scarpia „mare senior”, cântat de Samuel Ramey şi, mai ales, „cel mai bun Angelotti din întreaga discografie, Bryn Terfel”.

Sub bagheta lui Herbert von Karajan, Filarmonica din Viena îţi taie răsuflarea de la primele acorduri, prin tensiunea interpretării. Din nou Giuseppe di Stefano, într-un Mario fermecător, „aproape ideal”. Înregistrarea se clasează pe locul al patrulea, din pricina sopranei Leontyne Price, care, în pofida vocii ample, calde, are „accente cabotine” în interpretare. În schimb, Giuseppe Tadei reuşeşte un Scarpia pervers, cu o rară elocvenţă, diabolic. Şi, mai ales, Karajan obţine de la orchestră efecte de mare subtilitate.

Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna în „Tosca”

Angela Gheorghiu, o voce de o frumuseţe pură

Cea de-a cincea înregistrare îşi datorează intrarea în top soliştilor. Dirijorul Francesco Molinari-Pradelli oferă „o viziune veristă, plină de suflu şi de efecte stereo”, dar care se aşază în plan secund în raport cu vocile: Mario Del Monaco, Renata Tebaldi şi George London. „O lectură hollywoodiană şi în 3D ar încânta publicul îndrăgostit în special de voci”, conchid cei trei muzicologi (Bertrand Demoncourt, Jérémie Rousseau şi Nicolas d’Estienne d’Orves). Mai puţin entuziasm stârneşte versiunea dirijată de Eric Leinsdorf, considerată puţin demodată, cu soprana Zinka Milanov „mai divă ca oricând”, cu tenorul Jussi Björling „solar, dar oarecum neaccentuat”, şi cu Leonard Warren, demonstrativ. Plată, lipsită de nerv este apreciată şi înregistrarea sub bagheta lui Sir Colin Davis, în care se remarcă vocea lui José Carreras, „din păcate metalică la acute”. Monserrat Caballe este perfectă din punct de vedere tehnic, dar lipsită de pasiune, iar Ingvar Wixell caricaturizează personajul Scarpia.

Concepută pentru pelicula lui Benoît Jacob, înregistrarea operei Tosca sub bagheta lui Antonio Pappano apare „prea cinema”. Roberto Alagna este mai credibil pe ecran decât pe disc. Versiunea este salvată de soprana Angela Gheorghiu, care „are caracterul personajului, printr-o voce numai culoare şi frumuseţe pură, fără un dram de vulgaritate. Angela Gheorghiu se regăseşte oarecum singură în versiunea audio, care rămâne, înainte de orice altceva, suportul unui excelent film de operă”, declară muzicologii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: