“DON CARLO” – OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI(18 februarie 2018)

Punerea în scenă a unui spectacol de operă implică astăzi, în mileniul trei, o tratare mult mai profundă pentru a îl apropia de prețuire, în special, din partea publicului tânăr. Stilul tradițional solicita din partea interpreților, mai mult o interpretare performantă vocal a personajelor și mai puțin construirea credibilă a lor. În stilul tradițional, clasic de pildă, Violeta din “Traviata” putea fi interpretată cu succes, chiar dacă silueta sa era masivă. Spectacolele de operă în stilul tradițional, ilustrau fastuos epoca timpului acțiunii prin decor și costume, iar interpreții erau mereu în prim planul scenei cu ochii la dirijor pentru a le indica intrările în ariile personale; relațiile dintre personaje erau ignorate. Interpreții nu se apropiau de arta actorului pentru a reda subsatanța rolului atribuit, executau partitura vocală cu măestrie, în funcție de posibilități și spectacolul nu avea o profundă  consistență emoțională solicitată de partitură. În prezent la marile și celebrele opere din lume, stilul tradițional a apus. În primul rând, dotările tehnicii moderne nu mai solicită interpreții să stea cu ochii la dirijor, fiind fixate mascat în decor ecrane cu chipul acestuia. Regizorii le solicită interpreților și tratarea în profunzimea expresiei a personajelor, nu numai performanțe vocale, iar viziunea regizorală încearcă să aducă substratul libretului cât mai apropiat de timpul actual. Un spectacol de operă este o îmbinare a muzicii cu teatralul, nu mai poate fi astăzi doar, un concert ilustrat stângaci.

“Regie, decor, costume și lumini: Mario De Carlo – Italia” prezintă un spectacol tradițional căznit cu opera “Don Carlo” de Giuseppe Verdi în care încearcă să strecoare efecte de sugerări metaforice. “Don Carlo” este o operă foarte dificilă pornind de la acțiunea complicată a poveștii. Libretul este realizat de Joseph Mery și Camille du Locle după stufoasa piesă cu tentă romantică “Don Carlos, Infantele Spaniei” de Friedrich Schiller. Piesa și apoi libretul îmbină două teme; predominantă este povestea de dragoste pornită în tinerețe între Elisabetta di Valois și Don Carlo fiul regelui Spaniei, Filippo, numai că tânăra a fost atribuită drept soție regelui și devine astfel, mamă vitregă a iubitului. O altă temă foarte importantă se conturează prin conflictul de supunere a autorității regelui, bisericii dominante prin Inchiziția care funcționa în secolul al XVI-lea, în vreme ce în țară erau revolte sociale. Piesa lui Schiller era inspirată din istoria regelui Spaniei Filippo și dezvolta mai atent cele două teme, libretul însă, prin replici mediocre nu le susține. Giuseppe Verdi a întâmpinat în 1865 dificultăți pentru compoziția sa memorabilă din cauza libretului după piesa lui Schiller lansată în 1798.

Încurajat, Mario De Carlo montează la București “Don Carlo”, în aceiași formulă creatoare. Rezultatul nu este însă, încântător. Decorul său are imagini inspirate din “Don Carlo” realizat pe scene de prestigiu, de pildă Wiener Staatsoper, unde e drept, dânsul nu a lucrat. Propune o scenă îmbrăcată în negru, cu un fundal transformabil, capabil chiar și de proiecții ilogic plasate, cu o podea în pantă, lucioasă, amintind de o tablă de șah în alb și negru. Podeaua ar vrea să sugereze poate lupta forțelor tematicii: putere – biserică, dragoste – gelozie.Mario De Carlo vrea să fie un creator multilateral al unui spectacol de operă și concepe ambițios decorul, costumele, lumina și evident regia. Biografia sa e bogată, în special prin realizarea unor spectacole în Italia, nu și la Teatru Scala din Milano, dar lucrează și la noi la opera din Cluj, Timișoara, Iași și acum la București, semnând regia, decorul, costumele și luminile reprezentațiilor. În 2012, Ministerul Culturii și Cultelor cum se numea pe atunci, îi acordă premiul “Gala Artelor Spectacoluli Muzical”, singura distincție de altfel, pe care o deține.Funcțional panta îngreunează mișcarea scenică a interpreților. Proiecțiile sunt minore prin imagini care fie amintesc grafic de Fontainbleu unde a început povestea de dragoste dintre Elisabetta di Valois și Don Carlo, fie arată în alb și negru, luna și norii. Costumele de epocă au o linie uniformă și nu dau o notă personală fiecărui personaj. Accesorile costumelor sunt absente, iar când apar, ridicole, precum de pildă coroana purtată la început de rege. Luminile aplică accente coloristice simple, în special prin culoarea roșie. Pentru că Mario De Carlo vrea să respecte și montările anterioare tradiționale ale acestei operei, principesa Eboli de exemplu, va avea un ochi acoperit, ca amiralul Nelson. Datele istorice, nu și libretul, notează că în copilărie Eboli ar fi suferit un accident, apoi a devenit amanta regelui și e geloasă pe regină. Astăzi, o astfel de imagine pentru Eboli nu are susținere.

  În calitate de regizor, Mario De Carlo servește stilul tradițional prin interpreții aliniați la rampă pentru a urmări dirijorul, fără îndrumarea de a compune și relațiile dintre personaje pentru a le defini expresiv. Soliștii distribuiți pot deține calități vocale, mai mult sau mai puțin strălucite, chiar și talent actoricesc, dar în spectacolul lui Mario De Carlo, reușesc cu greu remarcări deosebite. Ramaz Chikviladze din Georgia, deținător al unui glas apreciabil, reușește de pildă, să sugereze și ca actor în unele scene, stările tensionate prin care trece regele Filippo. În Don Carlo apare ca “invitat”, Daniel Magdal; această precizare confuză din programul de sală uită specificarea că tenorul e stabilit în Germania. Interpretul execută corect partitura și indicațiile regizorale, dar drama personajului Don Carlo este palid configurată. Cellia Costea e o altă “invitată” pentru rolul reginei Elisabetta și precizăm noi că vine din Grecia unde s-a stabilit. Interpreta dovedește calități vocale, dar lipsită fiind de îndrumare regizorală, personajul său devine ilustrativ prezentat, fără a transmite emoțional nuanțat expresiv și stările dramatice care afectează existența reginei. Marchizul Rodrigo este un rol complex, manevrat conflictual pentru a servi intențiile tematice ale operei; se manifestă ca sfătuitor al regelui în situația revoltelor sociale, dar și ca prieten al lui Carlo; supus conceptului regizoral, Cătălin Țoropoc oferă o interpretare confuză marchizului. Cu o voce nelipsită de strălucire, Oana Andra interpretează pe Eboli, dar sub aspectul trăirii interioare a relațiilor și situațiilor, personajul e lipsit de consistență dramatică. Marele Închizitor apare ilustrat strident, iar interpretul Marius Boloș execută sârguincios indicațiile cerute de regizor. Interpretarea

personajelor amintește prin ținută și expresie de poveștile pentru copii ilustrate prin benzi desenate.
         Surprinzător, apreciata orchestră a Operei Naționale, dirijată de Tiberiu Soare, de astă dată a mers pe stridențe sonore pentru a accentua dramatismul compoziției lui Verdi; în unele scene orchestra incomoda chiar interpretarea vocală a momentelor lirice.
         Spectacolul nu reușește să speculeze emoționant compoziția și tematica libretului, interpreții sunt prinși în capcana unei regii ce vrea să imite confuz stilul tradițional. Ca într-un joc de șah, acest spectacol cu “Don Carlo” dă … mat regizorului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: