DOMENIUL FLORICA- FERMA, CONACUL ȘI CAPELA BRĂTIENILOR (I)

Situat în oraşul Ştefăneşti (judeţul Argeş), conacul familiei Brătianu – numit, ca şi satul în care se afla, Florica, în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu – este unul dintre cele mai frumoase domenii boiereşti din România, păstrat foarte bine până în zilele noastre (cu excepţia obiectelor, mobilelor şi a cărţilor din interior, risipite aiurea în anii regimului comunist). Este conacul în care s-a născut şi a trăit cea mai importantă familie de oameni politici români, o adevărată dinastie civilă care a dat ţării nu mai puţin de trei prim-miniştri, dintre care primi doi – Ion şi Ionel Brătianu – au avut un rol covârşitor în realizarea României moderne (de numele primului legându-se războiul Independenţei, cel de-al doilea realizând – tot în urma unui război – Unirea din 1918 şi reformele ce au stat la baza democraţiei interbelice).

Un domeniu complet

Domeniul Florica – format din conac, fermă, capelă, cramă, gară şi chiar un… observator astronomic, toate amplasate în mijlocul unui vast parc, înconjurat de potgoriile de la Ştefăneşti – este opera primilor doi Brătieni, Ion şi Ionel, tată şi fiu, care – fiind pasionaţi constructori, în special ultimul – au transformat o cochetă casă de administraţie a moşiei într-o somptuoasă reşedinţă boierească, în care s-au luat importante decizii privind istoria noastră.

Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu, pe partea de moşie ce i-a revenit după succesiunea tatălui său. Iniţial, Brătianu optase pentru moşia Tigveni, unde îşi petrecuse copilăria, dar – la cererea fratelui său mai mare, Teodor (1812-1884) – a primit al treilea lot de moşii, ce cuprindea Florica, Mălureni, Galeşul-Brătieni, Lereşti şi Sâmbureşti. Casa de la Tigveni – „mare şi frumoasă, cu pridvor, ziduri groase şi un subteran răspunzând din iatac în pădurea seculară”, după cum scria Sabina Cantacuzino – se păstrează şi astăzi.

Ion C. Brătianu (1821-1891) a vândut o parte din celelalte moşii, dar a cumpărat lângă Florica via numită Floreasca, vie care îl va preocupa până la moarte, îngrijind-o şi exploatând-o după cele mai moderne reţete. A fost mulţumit de opţiunea sa pentru Florica, în detrimentul Tigvenilor care îi evocau copilăria. „Ce m-aş fi făcut eu fără Florica? Aici mi-am regăsit totdeauna sănătatea şi puterea trupească şi sufletească” – mărturisea el fiicei sale Sabina, în 1887. Construirea casei de la Florica a început în 1858, după ce Ion C. Brătianu s-a căsătorit cu Caliopia (Pia) Pleşoianu (1841-1920), noua familie stabilindu-şi căminul la ţară. Dintr-o casă cu patru camere şi o pivniţă pentru vin, bătrânul Brătianu a construit un conac cu etaj şi cu o frumoasă terasă deschisă, care în 1870 avea deja zece camere.

„Părinţii noştri – îşi amintea Ionel Brătianu – chiar de la căsătorie îşi făcuseră din Florica aşezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite înprejurări să se mute la Bucureşti. Doisprezece ani de minister şi cursurile superioare ale liceului obligaseră pe părinţii noştri şi pe copii să-şi petreacă în Capitală cea mai parte a anului. Totuşi, pentru unii ca şi pentru alţii, Florica era vatra şi cuibul adevărat (subl. ns.). Aceasta o simţeam într-atâta încât [faţă de] copiii născuţi la Bucureşti rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica şi care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de şapte ani rareori şi numai câte unul din copii venea pentru câteva zile la Bucureşti”.

Mica „republică” a copiilor

La conacul de la Florica, viaţa familiei Brătianu s-a desfăşurat în mod patriarhal, după regulile impuse de Ion C. Brătianu şi respectate cu stricteţe. Pentru educaţia copiilor a fost angajată o guvernantă elveţiancă, Marie Bornand, care dădea lecţii de germană, franceză, pian, desen şi religie.

O zi la Florica începea – pentru copii – cu duşul matinal, urmat de lecţii, de la ora 8 până la 11,30, când se servea dejunul, după care – în timp ce tatăl se ocupa cu lucrările la vie şi în zăvoi – copiii aveau un program de joacă în parc. „După orele de studiu şi de pironire pe scaun – îşi amintea, peste ani, Sabina Brătianu-Cantacuzino – ce alunecuşuri pe deal cu târlia şi copaia, ce salturi de pe clăile înjumătăţite pe fânul îngrămădit jos, ce alergări călare, fiecare având un echipament complet, şi eu în capul lor, îmbrăcată băieţeşte, cu părul buclat fâlfâind pe spate şi mai băiat ca băieţii”. Participau la toate aceste zburdălnicii copiii Davilla şi Fălcoianu, care locuiau la conacul de la Goleşti, situat la patru kilometri de Florica, Alexandrina Fălcoianu amintindu-şi că „cele mai mari nebunii le făceam la Florica, unde şeful mişcărilor era Ionel, mai mare ca noi. El comanda, iar noi trebuia să-i executăm ordinele”.

Un moment important în viaţa copiilor lui Ion şi ai Piei Brătianu era Crăciunul, când – își amintea Sabina Cantacuzino – „muţi de admiraţie stam înmărmuriţi câteva secunde pentru a ne repezi apoi cu ţipete de bucurie şi a alerga împrejurul pomului minunat, strălucitor, scânteietor, cu lumânările sclipitoare şi mirosul de răşină caldă”. La sărbătorile de familie (toate zilele de naştere şi cununia părinţilor, aniversată la 6 iulie) participau toate rudele şi prietenii (între ei, remarcabili oameni politici de mai târziu).

De fapt, Florica n-a fost niciodată o insulă izolată de lume. Rude şi prieteni i-au trecut adesea pragul. Despre unii dintre obişnuiţii casei s-a vorbit cu mare admiraţie. Se ştie că „în iarna 1864-1865 familia lui C. A. Rosetti se afla în mare lipsă la Bucureşti… „Tata – scria Sabina Cantacuzino – a găsit foarte natural să propuie prietenilor săi ospitalitatea modestă de la Florica. I-a instalat în cele două camere mai mari de sus şi au petrecut o iarnă pe care toţi şi-o reaminteau cu multă plăcere”.

Când, pentru nevoi urgente, părinţii erau obligaţi să plece câteva zile, imediat le luau locul – pentru a-i supraveghea pe cei mici – doi oameni dragi: mătuşa Anica Furduiescu (mama Anica) şi unchiul Ghiţă Enescu. „Ei doi şi cu institutriţa noastră elveţiană, domnişoara Marie Bornand, constituiau în lipsa părinţilor autoritatea de guvern a micii noastre republici, autoritate prea indulgentă, împotriva căreia trebuia să reacţioneze mama când se reîntorcea” – după cum îşi amintea Ionel Brătianu.

Soţii Ion şi Pia Brătianu au avut opt copii: Florica (1862-1865), Sabina (1863-1944), Ionel (1864-1927), Dinu (1866-1950), Vintilă (1867-1930), Maria (1868-1945), Tatiana (1870-1946) şi Pia (1872-1962). Pe toți i-au crescut la conacul de la Florica cu dragoste, fără a tolera însă nici cea mai mică abatere de la îndatoririle lor. Nu au fost răsfăţaţi, au fost iubiţi şi respectaţi şi li s-a insuflat sentimentul de solidaritate, pe care l-au păstrat o viață întreagă. În 1922, la vârsta deplinei maturităţi, cel mai reprezentativ membru al familiei, Ionel Brătianu, nu se putea încă smulge din lumea de miracole a copilăriei sale de la Florica, pe care o evoca cu sensibilitate poetică: „În seri de iarnă la Florica, când în sobele cu olane bătrâneşti bubuia focul şi afară urla vântul, în jurul lui nenea Ghiţă şi al mamei Anica, bătrâna soră a tatălui nostru, stam copiii cu gurile căscate, auzind de la dânsa basmele minunate în care feciorii de împăraţi vorbeau cu caii năzdrăvani şi cu păsările măiastre. Râdeam apoi de veselele glume ale unchiului sau, împrumutându-i mătăniile de chihlimbar, jucam cu toţii, bătrâni şi copii, iepşoara, prăpădindu-ne de râs cînd soarta ajutată de mătuşa noastră făcea din moşneag pe păgubaşul nenorocit sau pe hoţul pedepsit. Eram noi şapte copii crescuţi în intimitatea vieţii de familie pe care şederea la ţară, în cursul anului întreg, o făurise astfel încât a putut să reziste, după o trecere de o jumătate de veac, în sufletele bătrânilor de azi”.

Florica a fost, în acelaşi timp, şi conacul vizitat de cele mai importante figuri ale vieţii politice româneşti, de la regii Carol I şi Ferdinand I, la reginele Elisabeta şi Maria, de la fraţii Golescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Carada, Dimitrie Sturdza, Emil Costinescu, la mareşalul Alexandru Averescu, Barbu Ştirbey (cumnatul lui Ionel Brătianu), I. G. Duca sau Constantin Argetoianu, de la familiile Davilla, Bengescu, Alimănişteanu, Pillat, Fălcoianu, Grant, la Rosetteşti, Cantacuzini, Ghiculeşti sau Strudzeşti. Decizii importante privind istoria României moderne s-au luat în saloanele conacului de la Florica: s-au hotărât reforme majore, s-au alcătuit şi destituit guverne, s-au fixat strategii în timp de pace şi război, s-au realizat Independenţa şi Marea Unire din 1918. De aceea, organizarea unui muzeu memorial dedicat Brătienilor este mai mult decât binevenită.

PNL s-a opus achiziției Conacului Florica

Ionel Brătianu şi pasiunea de a construi

Cât timp a trăit „Vizirul” (cum era cunoscut în epocă Ion C. Brătianu), casa de la Florica a menţinut acest stil sobru impus de gusturile sale simple. Cu greu, spre sfârşitul vieţii, a fost convins de fiul său Ionel, inginer împătimit de construcţii, de necesitatea renovării casei. Aşa cum arată azi, îngerul ansamblu de la Florica este rodul pasiunii de a construi a lui Ionel Brătianu, care – după cum scria Constantin Argetoianu – a „răsturnat aproape tot ce ce rămăsese de la tată-său şi care dintr-o căsuţă lângă vie a făcut o instalaţie confortabilă cu parc, fermă şi chiar cu…un observator astronomic”. Colaborator apropiat, I.G. Duca şi-l amintea pe Ionel Brătianu la Florica „clădind, dărâmând, iar clădind, trecând de la vie la cramă, din deal în zăvoi, din vie în ogradă, căutând în preocupările fermei şi în inovaţiunile gospodăriei agricole uitarea mizeriilor vieţii publice”.

Amenajările şi construcţiile pe care Ionel Brătianu (1864-1927) le-a făcut la Florica au durat, cu intermitenţe, din 1889 până în 1925. În aprilie 1889 el a întocmit planul transformării etajului casei, prevăzând realizarea unei „săli de scrimă, biliard, bal şi alte multe comedii”, flancată pe stânga de „săliţă, cabinet, odaie de toaletă, odaie pentru Tata, odaie de culcare, odaia mamei”, iar pe dreapta de trei „odăi de culcare şi odaia părinţilor”. Un an mai târziu, în aprilie 1890, Ionel Brătianu va realiza şi planul parterului: în centru domină o mare „sală dalată”, încadrată în stânga de „săliţă, cabinet, bufet, sală de mâncare (care are ieşirea în parc) şi odaia tatei, transformată în bibliotecă” iar în dreapta de „odaia de lapte, cămară, odaia de baie şi odaia turcească”. Deasupra „pivniţei de lapte” se prevedea construirea bucătăriei şi odăilor pentru servitori, sufrageria trebuia transformată în „odaie de sticle”, iar sub terasă, la intrare, o „odaie pentru feciori”.

În martie 1890, au început amenajările la conac, prin demolarea vechii terase de la vie şi construirea alteia noi. „Trebuie planuri şi materiale şi mai ales parale. Pentru execuţie va fi foarte dificil, fiind lipsă de supraveghetor” – îi scria Ionel lui Vintilă Brătianu, la Paris, pe 19 martie 1890. Planurile lui Ionel au fost privite cu pesimism de Eugeniu Carada şi chiar cu ostilitate de Pia Brătianu, mama sa. În 4/14 martie 1891, în plin proces de refacere a casei, Pia îi scria Sabinei Cantacuzino: „Am găsit destul de bine casa etc., numai zidurile lui Ionel mă supără. În astfel de moment să-ţi dărâmi şi casa! Nu ştiu unde să fug cu tata să scap de aceasta.(subl.ns.)Abia a început să facă groapa la pivniţă, dar când va începe şi zidurile, ce va fi? Este peste putinţă să fim în casă”. Pia Brătianu se temea că „toate au să se facă pe dos, fiindcă n-are cine să vadă ce se face”, fiind nemulţumită că „biata glicină am găsit-o smulsă şi pusă în mijlocul grădinei de ineptul de grădinar, fără ca cel puţin s-o fi butăşit!!!”.

În acţiunea sa, Ionel Brătianu va fi sprijinit de fratele său Dinu, care, de la Paris, pe 9 aprilie 1890 îşi mustra părinţii socotind că „aţi aşteptat prea mult ca să începeţi lucrarea, care va deveni cu atât mai greu de făcut, cu cât va trece vreme mai multă”. „Dau plein pouvoir arhitectului pentru banii mei – continua el. Vreau să contribuiesc şi eu la înfrumuseţarea viei, leagănul nostru”. Cu o lună înainte de moartea tatălui său, în aprilie 1891, Ionel Brătianu – terminând lucrările de la vie – a început lucrările la pivniţa casei. „A săpat groapa de la pivniţă şi şanţul, dar zidăria nu s-a început încă” – îi scria Pia lui Dinu, aflat la Paris. Lucrările cele mai ample de refacere, practic, a conacului s-au efectuat între 1905-1912 și, în forma finală, între anii 1924-1925, după planul iniţial a lui Ionel Brătianu, uşor transformat de arhitectul Petre Antonescu. Același talentat arhitect va proiecta în Bucureşti pentru Ionel Brătianu, în 1908, casa din strada Biserica Amzei nr. 5, antreprenor fiind inginerul Hugo Schmiedigen, iar pentru fratele său, Vintilă Brătianu, monumentala vilă din strada Aurel Vlaicu nr. 19, ambele în stil neoromânesc, în timp ce Dinu Brătianu va construi o casă în stil eclectic, pe Calea Dorobanților nr. 16, tot după planurile lui Petre Antonescu. Alături de casa lui Ionel Brătianu, Petre Antonescu va construi sediul Bibliotecii Aşezământului „Ion I.C. Brătianu”, edificiu care va deţine – între cele peste 30 000 volume ale sale – 6 000 de cărţi preluate din biblioteca conacului de la Florica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: