Rafael, amantul femeilor frumoase

Astăzi se împlinesc 500 de ani de la moartea lui Rafael (Raffaello Sanzio) pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul dintre cei mai mari artiști ai umanității.

S-a născut în așa numita epocă Cinquecento, în orașul Urbino, fiind fiul lui Giovanni Santi, artist la curtea din Urbino. Tânărul Rafael a învățat pictura de la mai mulți artiși ai epocii renascentiste, dar și-a pus propria amprentă asupra operelor sale. A murit la vârsta de 37 de ani, în culmea gloriei și a creativității. Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, scria: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc, ca și cum ar fi orbit”…

Roma i-a dedicat lui Rafael o expoziție de anvergură, la Scuderie del Quirinale – care, de altfel, a presupus costuri imense -, și care ar fi trebuit să fie deschisă marelui public din lumea întreagă în perioada aceasta. Din păcate, asemenea tuturor marilor muzee și galerii ale Italiei, expoziția dedicată lui Rafael Sanzio este închisă, chiar de la vernisajul ei, datorită vremurilor de pandemie în care ne aflăm.

Frumuseţe, armonie şi perfecţiunea unui mare maestru. Rafael Sanzio a fost cel mai tânăr dintre giganţii Renaşterii la apogeul ei. A fost pictorul Madonelor, rivalul lui Michelangelo, curtat de Papi şi cardinali. A fost un bărbat frumos, cu o fire plăcută şi echilibrată, inteligent şi extrem de talentat, educat.

Rafael Sanzio, pe numele său real Santi sau de’Santi, a crescut în atmosfera culturală vie din Urbino, oraşul său natal, alăturându-se pictorului Pietro Perugino, însuşindu-şi maniera elegantă de a picta a acestuia.

La Curtea lui Federico de Montefeltro, Rafael a luat cunoştinţă de operele unor artişti ca Paolo Uccello, Luca Signorelli, Mellozzo da Forli. În căutarea de noi surse de inspiraţie, a călătorit la Florenţa, unde lucrau atât Leonardo, cât şi Michelangelo. Este recomandat din partea Ducesei de Montefeltro stegarului Soderini. Acolo a preluat cu entuziasm noile lor idei, sfumato-ul lui Leonardo şi limbajul puternic al lui Michelangelo. În orice caz, încetul cu încetul, Rafael a început să modifice stilul învăţat, asimilând treptat noile lor tehnici. A trăit numai 37 de ani şi a realizat adevărate capodopere. În cei 22 de ani de activitate, a pictat peste 25 de Madone. Odată cu tablourile sale închinate Fecioarei Maria, tânărul Rafael se impune ca un artist de seamă, fiind sprijinit de Federico III de Montefeltro, ducele-mecena care l-a sponsorizat şi pe Piero della Francesca.

Madona cu carte

În 1503, Papa Iuliu al III-lea îl cheamă la Roma, unde se face rapid cunoscut, deschizând şantierul de la San Pietro, frescele din Capela Sixtină, transformând-o într-un adevărat Eldorado pentru arhitecţi, pictori şi sculptori. Creează picturi pentru Vatican şi conduce un mare atelier cu mulţi ucenici. Aici realizează un ciclu de fresce pe zidurile Bibliotecii şi ale apartamentelor pontificale. Cu aceeaşi artă face schiţele capelei mortuare din „Santa Maria del Popolo”, a bancherului din Roma, Agostino Chigi, şi fresca de la „Vila Farnesina”. După moartea lui Bramante, din 1508, preia conducerea lucrărilor de construcţie la Bazilica „Sfântul Petru”, ca arhitect. Papa Leon X, un om energic, i-a finanţat câteva din proiectele sale.

În oraşul Urbino, Rafael a furat arta culorilor de la tatăl său, Giovanni Santi, artist la Curtea lui Montefeltro, care l-a învăţat să mânuiască penelul. Tot de la el şi-a însuşit primele noţiuni de tehnică picturală. Tânărul a rămas însă orfan la vârsta de 11 ani şi a fost silit să meargă pe propriile picioare, cu propriile peneluri. La vârsta de 15 ani pictează prima Madonă. A doua „patrie” a lui Rafael a fost Perugia, unde se dovedeşte preocupat de lumină, lucrând la frescele din Sala de Audienţă din Catedrală. Călătoreşte apoi la Siena şi din nou la Florenţa, unde îşi perfecţionează creaţia alături de campionii artei renascentiste. În Umbria a pictat numai două Madone, dar la Florenţa a creat 12. Colaborează cu Pinturicchio, pentru frescele „Bibliotecii Piccolomini”, faimoasă rămânând pictura sa „Sfântul Mihail şi dragonul”. Ducele de Ferrara, Alfonso d’Este, nobilul emilian, l-a rugat să-i termine un tablou pentru care îi plătise un acont. Lucrarea trebuia să se numească „Triumful lui Bachus” şi nu a fost niciodată terminată. În schimb, realizează o capodoperă la „Palazzo Te” din Mantova.

Frumuseţea idealizată a femeilor lui Perugino, cu expresiile lor de o calmă contemplativitate, dăinuie pe chipurile Madonelor lui Rafael. Celebre au rămas „Madona cu Garoafe” (1506-1507), aflată în prezent la National Gallery din Londra, „Madona cu diademă albastră” (1511), aflată la Luvru.

Splendida pictură „Madonna della Sedia”, un tondo în ulei pe lemn cu un diametru de 71 de centimetri, ce se află în galeria palatină din Palatul Pitti, de la Florenţa, este lucrarea cel mai des reprodusă. Fiecare element al picturii este parte integrantă a unui tot unitar şi armonios. Rafael a atribuit în mod evident culori distincte fiecărei figuri, dar le-a întreţesut într-o atmosferă omogenă prin finul model al umbrelor. Jocul dintre apropiere şi depărtare este fascinant, privirea Mariei se adresează direct sensibilităţii privitorului, dar totodată braţul său trage personajele către ea, impunând distanţă. O altă pictură reprezentativă pentru Rafael este „Madonna del Prato” (1506), cu dimensiunea de 113×88 de centimetri, lucrare ce se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Grupul piramidal care umple tot spaţiul, în interiorul căruia fiecare personaj se mişcă liber, este în concordanţă cu ideile sale. Maria se uită cu dragoste în jos către fiul ei, Iisus, şi către Ioan Botezătorul. Cei doi par prinşi într-un joc copilăresc, dar ţin în mâini o cruce, aluzie la Patimile lui Christos. Nuanţele şi umbrele fin estompate indică influenţa lui Leonardo. Rafael a preluat acest tablou într-o serie întreagă de variante. Celebră este „Madona Sixtină” în care Rafael îşi dovedeşte extraordinara măiestrie. „Madona cu carte” este opera cea mai semnificativă a perioadei florentine.

Fornarina

Dar cea mai cunoscută este misterioasa „Fornarina” (1518), marea sa dragoste, lucrare găzduită la Galeria Naţională de Artă din Palazzo Barberini din Roma. După unii critici de artă, Margherita Luti este fiica unui făinar şi, după moartea artistului, s-a retras în mănăstirea Sant’Apolonia. După alţii, Fornarina era numele dat unei faimoase prostituate. Oricum, a fost marea sa dragoste.

În „Madona cu sticlete”, chipul Fecioarei este deosebit de delicat, utilizând un sfumatto estompat. Lor li se adaugă numeroase alte portrete, ca „Donna velata”, datată 1516, aflată astăzi la Palazzo Pitti. În „Triumful Galateei”, tablou pe care l-a pictat în 1512, se observă evocarea supremă a spiritului antichităţii. În mare măsură, frumuseţea chipului Galateei provine din sugerarea timidităţii şi a inocenţei sale, expresia de evlavie de pe chipul său fiind asemănătoare cu cea a unui înger.

Madona casei d’Orleans

Tabloul „Madona Casei d’Orleans”, pictat între 1506-1507, cumpărat de Philippe d’Orléans, a fost copiat de mai multe ori în epocă şi a avut mai mulţi proprietari celebri, italieni şi francezi. A fost în colecţia Ducelui de Savoia până în secolul al XVII-lea, apoi a fiului lui Henric al IV-lea, care era un mare admirator al lui Rafael. Se spune că a aparţinut şi Abatelui François de Camps. A fost conservat la Palatul Regal până la Revoluţia Franceză. Apoi, tabloul a trecut prin colecţii succesive: cea a colecţionarului Hibbert de la Londra, Nieuwenhuys din Bruxelles, Delamarre sau de Lahaute din Paris, a Marchizului Aguado…

„Madona Sixtină” este ultima terminată chiar de Rafael şi a fost pictată probabil pentru mormântul Papei Giulio II, Sfântul Sixt fiind patronul familiei Della Rovere. Cei doi amoraşi din partea de jos a lucrării simbolizează ceremonia funebră. Din Mănăstirea Sfântul Sixt opera a fost vândută regelui August III al Poloniei. După al Doilea Război Mondial a fost dusă la Moscova, dar a revenit la Muzeul din Dresda. Ca iconografie aparţine categoriei „Sacre Conversazioni”, alături de Madonă şi de Iisus, figurând în compoziţie însuşi comanditarul, a cărui tiară papală este plasată în partea stângă a lucrării. De la sosirea sa la Dresda, în 1754, piesa este dintre cele mai apreciate, citate şi studiate de filosofi şi poeţi.

La Madonna d’Alba

Pictura „Madonna d’Alba” (1511) a fost comandată de Paul Jove pentru Sanctuarul Santa Maria dei Miracoli din Nocera. Devenită în secolul al XVII-lea proprietatea marchizului de Caprio, a fost cumpărată, în cel următor, de Casa spaniolă D’Alba. În 1836, tabloul a fost achiziţionat de ţarul Nicolae I al Rusiei şi a devenit una dintre piesele majore ale Ermitajului. În 1931, guvernul sovietic a vândut-o colecţionarului american Andrew W. Mellon pentru suma de 1.166.000 de dolari. Acesta din urmă a donat-o, împreună cu întreaga sa colecţie, Galeriei Naţionale de Artă din Washington.

Datând din 1507, „Madonna Colonna”, cum este numită, aparţine ultimei perioade florentine a lui Rafael, ajungând în Muzeul Regal din Berlin în 1827, din colecţia ducesei Maria Colonna Lante della Rovere. Are o iconografie caracteristică, începând cu cartea din mâna Fecioarei şi terminând cu peisajul de coline şi cerul îndepărtat pe care se profilează personajele. Un alt excepţional „Portret de femeie”, pictat către 1520, a provocat mai multe discuţii privind paternitatea sa, unii cercetători susţinând că ar fi o colaborare a lui Rafael cu elevul său cel mai cunoscut, Giulio Romano. Este executat cu o siguranţă şi o virtuozitate uimitoare. Identitatea femeii nu este cunoscută, dar criticul Peter Gould apropie tabloul de un alt portret similar al „Fornarinei”, conservat la Galeria Barberini din Roma. Are acelaşi tip de coafură, ca şi nasul şi bărbia oarecum ascuţite.

A fost înmormântat în Pantheon, iar Madonele sale au fost risipite în cele patru zări. Una singură, cea pictată pe zidurile casei Santi din Urbino, a rămas la locul său. O alta, „Madonna Bentivoglio di Sassoferrato”, s-a pierdut, fiind luată de Napoleon, şapte se află în Germania, cinci în Italia, trei în Statele Unite, în timp ce Marea Britanie, Spania, Austria, Rusia şi Ungaria şi le împart pe celelalte.

Vila Madama, dorită de Giulio de Medici, viitorul Papă Clement al VII-lea, la începutul anilor 1500, este prima dintre somptuoasele reşedinţe suburbane pe care marile familii le-au construit la umbra copacilor, între măslini şi vii, prima după secole în interiorul zidurilor aureliane, dar gândită în maniera reşedinţelor imperiale.

Portretul lui Jeanne d’Aragon. Este şi dovada relevantă, între puţinele realizate de arhitectul Rafael, care a transpus într-o frumuseţe „antic-modernă” idealurile neoplatonice şi regulile tratatului „De architectura” al lui Vitruviu, tradus pentru el de umanistul Fabio Calvo din Ravenna. Vila este numai o parte a grandiosului proiect rafaelian ale cărui lucrări, începute în 1518, au fost suspendate, doi ani mai târziu, de moartea precoce a artistului şi au fost completate, după câţiva ani, de colaboratorii săi. Complexul a fost devastat apoi de Lanzichenecchi, în 1527, în timpul Jefuirii Romei şi deteriorat de nenumărate abandonuri până la restaurarea din secolul al XIX-lea a lui Pio Piacentini. Şi totuşi, puternicul şi elegantul edificiu constituie o prezenţă extraordinară, cu loggia sa realizată fără îndoială de Rafael, cu decoraţiile sale bogate, cu vastele grădini.

Pictorul-arhitect a fost mai puţin înzestrat decât în „Incendiul din Borgo” sau în „Şcoala din Atena”? Nu poţi înţelege decât vizitând „Farnesina”, creată pentru foarte bogatul bancher Agostino Chigi, unde Rafael, în 1514, a lucrat mai ales la fresca „Triumful Galateei”, care reflectă modelele sale arhitectonice şi duc cu gândul la formarea formidabilei echipe de tineri care vor lucra pe şantierul Vilei Madama, începând din 1518.

Madonna Colonna

Rafael a respirat la Urbino cultura arhitectonică cea mai înaltă: Luciano Laurana, Francesco di Giorgio, Leon Battista Alberti, marele consilier al ducelui, Piero della Francesca, maestrul perspectivei, aura misterioasei Cetăţi Ideale. O cultură pe care mai vechiul arhitect Bramante, născut în provincia Urbino, a tradus-o la Roma, cu puţin înaintea lui, în opere minunate.

Madonna de Loretto

Monumentala scară din travertin în care coloanele se îmbină uimeşte şi astăzi prin armonia arhitecturii şi prin perspectivă. Un alt element artistic din „Vila Madama” (numită aşa şi datorită Margheritei de Austria, „Madama”, soţia lui Alessandro de Medici, care, rămasă văduvă, s-a căsătorit a doua oară cu Farnese) este Sala Giulio Romano, cu tavanul decorat splendid cu o triplă ornamentaţie de jur împrejur. „Vila Madama”, actualul sediu al Senatului italian, mai este numită şi frumuseţea neterminată, deoarece Rafael a gândit-o ca un complex articulat de edificii, terase, curţi şi grădini care coborau până spre Tevere, inspirată de grandioasele reşedinţe suburbane ale Romei imperiale. Mario Bafile, în 1942, a publicat un volum intitulat „Grădina reşedinţei Madama”, pe baza desenelor originale ale lui Rafael, care a devenit un model pentru secolele următoare. Ziduri circulare se prelungesc până către grădinile terasate, legate între ele de scările monumentale şi de un sistem de fântâni şi jocuri de apă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: