Nicolae Maniu-Cel mai vindut pictor Roman

” Ne aflam in fata unui paradox. Unul dintre cei mai  importanti pictori contemporani romani, cel mai bine vandut pe piata de arta mondiala, nu poseda, dupa 40 de ani de activitate, niciunul din propriile sale tablouri. Ca sa le admiri, fie deschizi un album sau un catalog de expozitie, fie te duci la o Agentie de voiaj, iti cumperi bilete de avion si devii globe-trotter, batand mapamondul de la un capat la altul, pentru a vizita muzeele si colectiile particulare care ii poseda lucrarile. Nicolae Maniu a fost toata viata, asa cum ii place sa spuna, „un om liber”. Chiar si in anii regimului comunist traiti in Romania. Nu a vrut sa depinda niciodata de nimeni. A fost mereu propriul sau sef, dar a muncit pe branci. A pictat numai ce i-a placut, cu o incapatanare tipic ardeleneasca, dar a fost tot timpul sensibil la mersul pietei de arta. Si cum norocul este intotdeauna de partea celor puternici, nu-i asa?, destinul i-a deschis la momentul potrivit „usile” potrivite. Despre toate acestea si despre multe altele ne-a vorbit pe indelete intr-o noapte clujeana ploioasa, tocmai buna pentru a depana amintiri in fata unui pahar de vin. Neaparat rosu!

DIMINEATA MODELELOR-NICOLAE MANIU

– Sunteti cel mai bine vandut pictor roman in Occident. Care este explicatia succesului?

– Pentru ca am fost descoperit de un galerist extrem de abil. Colegii mai tineri trebuie sa stie ca, pentru a fi propulsat pe piata artistica si vandut cu pret mare, depinde cine te vinde si chiar, detaliu esential, pe ce perete al galeriei este agatat tabloul. Daca nu cazi pe mana unui comerciant galerist priceput, poti sa ai talentul lui Rembrandt si tot nu poti sa vinzi.

Valoarea unui artist este legata direct de pretul lucrarilor sale. Cei mai mari artisti ai secolului XX sunt si cei mai scumpi.

– Vindeti scump ?

– Ce inseamna scump pe piata de arta? Tablourile de dimensiuni mari (1,50m/ 1,80m) sunt cumparate cu preturi variind intre 80.000 si 120.000 de euro. Apoi, preturile scad in functie de marimea lucrarii.
– Sa o luam, totusi, cu inceputul. Cum ati descoperit pictura?

– Drumul spre pictura il datorez in exclusivitate tatalui meu, si nu obosesc niciodata sa reamintesc acest lucru. In primul rand, deoarece tata este cel care s-a nascut cu talent. Noi, eu si fratele meu mai mare cu doi ani, care a ajuns pana la urma inginer, l-am mostenit. Tata era prima generatie de tarani venita la oras si tocmai de aceea nu a indraznit sa se faca pictor. Ar fi fost cea mai mare erezie in ochii familiei care ramasese la tara. Si atunci s-a facut librar si a infiintat cea mai mare librarie din Cluj la acea vreme, inainte de razboi. Datorita lui am facut la inceput Liceul de Arta, apoi Institutul de Arta Plastica din Cluj, pe care l-am terminat in 1969. Pe atunci, visam sa fac sculptura; in bronz, nu in piatra sau lemn, de tip figurativ, cu modelaj clasic. Nu am urmat repartitia primita, ca profesor de desen si muzica, undeva pe langa Cluj, si nici nu am fost numit asistent, asa cum speram. Dar bine ca s-a petrecut asa, pentru ca as fi fost „ingropat” cu siguranta intr-o cariera universitara oarecare. Drumul meu urma sa fie altul…
– Cum ati devenit totusi pictor?

– De nevoie! In timpul cand eram student, ca sa mai scot un ban, lucram panouri de protectia muncii, destul de mari, 80 cm/ 60 cm, platite din fond nescriptic de institutii, fabrici, santiere. Erau, spun asta pentru cei care nu au trait acele timpuri, un fel de avertizari figurative pentru angajati, cu putere expresiva, care se amplasau la vedere, de genul: Purtati casca pe santier, Nu va bagati mana in strung  etc. etc. Aceste lucrari erau executate de artisti consacrati, membri ai Uniunii Artistilor Plastici. Doar ei aveau dreptul sa primeasca comenzile; numai ca, fiind foarte solicitati, nu prea aveau timp sa le execute, asa ca de lucrat le lucram eu si… imparteam banii. Asa mi-a venit ideea sa utilizez formula artistica pe care o foloseam la panourile respective, cu culori vii si sugestive. Era in luna mai 1971, cand am luat niste panouri mari de PFL, doi metri si jumatate pe un metru si jumatate, le-am dat cu linoxin ca sa obtin suprafete lucioase si netede, pentru ca pensula sa aiba un anumit duct si am aplicat pe ele culori vii, puternice, din bidoane, nu din tuburi, deoarece culoarea din tub este mai mata, culori amestecate cu cerneluri tipografice. Orice amestec era gama, era armonie. Am facut o serie de 4-5 asemenea lucrari, un fel de pop-art american, cu personaje figurative care se detasau datorita unei indraznete game cromatice; de pilda oameni pe un camp verde, a caror umbra era rosie. Cu aceasta tehnica am lucrat cam vreo doi ani. Intre timp am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici, am expus in 1971 la expozitia judeteana, apoi la Bucuresti, unde, la Bienala tineretului din 1975, am luat si un premiu.
– Reuseati sa si vindeti?

– Bineinteles. Lucrarile au inceput sa-mi fie achizitionate. Trebuia sa traiesc din ceva.
– Cand ati avut prima „personala”?

– Prima expozitie personala am deschis-o foarte tarziu, si, culmea, nu in Romania, ci in strainatate. In 1977, niste prieteni austrieci veniti la Cluj in vizita, au vazut ce pictez si m-au invitat sa deschid o expozitie in Linz. In toamna acelui an, am obtinut o viza de turist, mi-am luat cu mine materiale, sasiuri, panza, dar fara nici un tablou ca sa pot iesi usor din tara, sa nu am probleme la vama. Faceam pe turistul, dar ma gandeam ca poate iasa ceva pe plan artistic… Evident ca la vama am fost intrebat: bine, vedem sasiuri, panze, dar unde sunt tablourile? Am zambit si le-am aratat capul. Acolo erau viitoarele mele tablouri, cu care urma sa imi deschid prima expozitie.

Am stat la o familie din Linz, am pictat toata luna noiembrie, zi si noapte, intrasem intr-un fel de transa. Cand s-a conturat ceva, prietenii mei au luat legatura cu un galerist, care a vazut pozele lucrarilor si a fost de acord sa-mi deschida o expozitie. Dar, intrucat spatiul era ocupat cu luni de zile inainte, mi-a oferit Galeria de vineri pana duminica! Am expus vreo zece lucrari din care am vandut doua. Aventura insa nu s-a oprit aici… Galeristul din Linz a luat legatura cu un coleg din St. Polten, care avea un spatiu disponibil si care a preluat expozitia pentru o perioada mai mare de timp. Cu primii bani castigati mi-am cumparat materiale, am mai pictat ceva si, din 15 decembrie, iata-ma la St. Polten.

Mi-am prelungit viza, dar a expirat si asta, asa ca trebuia sa ma intorc in Romania. Atunci am discutat cu cei doi galeristi si i-am intrebat daca nu sunt dispusi sa-mi preia toate lucrarile pentru a le vinde in timp. Au fost de acord si am primit pentru aceasta prima „afacere” a mea cu pictura 7.000 de marci, ceea ce reprezenta pe atunci o suma bunicica. M-am intors in tara de sarbatori, la familie, incarcat ca un Mos Craciun.
– In acel moment nu v-ati gandit sa ramaneti in Austria?

– Nu, in acel moment nu ma gandeam la asa ceva…
– Cand ati avut urmatoarea expozitie?

– A doua personala am facut-o la Cluj, la sediul revistei Korunk, prin anii ‘80, dar a fost putin cam improvizata. De ce? Pentru ca traiam din pictura si nu aveam niciodata suficiente lucrari in atelier. Lucram si vindeam, vindeam si lucram… Pictam mai ales peisaje, ma ducem la Manastireni, un sat aflat la 50 de km de Cluj de unde erau bunicii din partea tatalui si lucram zi-lumina, cu sevaletul de camp in maniera pictorilor peisajisti francezi de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aici am avut sansa de a trai un „ev mediu” tardiv al vietii rurale. Si acum, dupa atatia ani, ori pe unde as umbla prin lume, retraiesc acele imagini ale copilariei, profund gravate in memorie. As zice ca acela a fost „paradisul meu pierdut”.

Ajunsesem atat de cunoscut, incat o gluma, pe jumatate serioasa din acei ani, zicea ca unii care s-au dus sa se plimbe in imprejurimile Clujului s-au oprit pe culmea unui deal si au exclamat: „Uite, seamana cu un peisaj de Maniu…” Nu imi faceam griji cu vanzarea, deoarece in Cluj erau suficient de multe persoane, mai ales medici, care castigau bine si care imi cumparau lucrarile. Nu pictam eu, cat mi se cerea…

– Cererile erau prea numeroase sau lucrati dvs. prea lent?

– Adevarul este ca nici nu lucram repede. Nu puteam termina un tablou pe zi, cum faceau altii. Eram foarte laborios, deoarece eram obsedat de marea pictura, de tehnica flamando-olandeza. Ma uitam la tablourile lui Van Eyck, Holbein si ma intrebam: cu ce pensula au putut picta pentru a obtine o asemenea exactitate a detaliului… Realmente, aceasta ma fascina. Am invatat destul de repede sa stapanesc aceasta tehnica care presupune rabdare, migala. Tot atat de adevarat este si faptul ca usurinta cu care m-am apropiat de noul mod de a picta il datorez si studiilor mele initiale de sculptura. Cunostintele de desenator, bine fundamentate in zeci de ore de practica, studiile de desen, nudurile lucrate in carbune, dar si modelate pe vremea cand eram la sectia de sculptura a Institutului de Arta Plastica din Cluj m-au ajutat sa ma apropii rapid de ceea ce avea sa fie „pictura de ardelean incapatanat”, cum a caracterizat-o hatru la Paris un sculptor originar din Bucuresti. Vedeam tridimensional. De aici spatialitatea care caracterizeaza tablourile mele.

– Cand v-a incoltit gandul sa plecati din tara?

– Imediat dupa experienta austriaca. Dar despre experienta mea de „Papillon” in episodul urmator.

PENTRU CA TIMPUL SA SE SCURGA MAI INCET-NICOLAE MANIU

Pictorul Nicolae Maniu este cel mai bine vandut artist roman pe piata de arta mondiala. Continuam povestea destinului sau de „Papillon” modern, inceputa in numarul trecut.

– Dupa toate povestile pe care le auzeam mai ales de la colegii bucuresteni, cum ca au fost in Vest, ca au vandut tot si au castigat bine etc. etc., m-am gandit ca ar trebui sa incerc si eu. Nu aveam o idee premeditata de a pleca definitiv, de „a fugi”, cum se spunea pe atunci. Sotia mea era stomatolog, de origine germana, si multi din prietenii nostri stomatologi alesesera aceasta solutie. Oricum, m-am hotarat sa-mi incerc norocul cu o expozitie in Germania.

De ce tocmai aici, care nicidecum nu era tara visului meu de emigrare? Poate Noua Zeelanda, sau Franta… Pentru ca in 1973 am cunoscut un neamt din Braunschweig care facea curte unei fete din Cluj. Aprobarea de a se casatori si de a o scoate din tara a durat patru ani. Abia in 1977 au reusit sa indeplineasca toate formalitatile pentru a parasi Romania. M-am imprietenit cu acest om exceptional, Hans Joachim Grove, care mi-a cumparat tablouri, le-a dus in Germania si are cea mai completa colectie de pictura din perioada mea romaneasca, cca. 30-35 de lucrari.
– Erati, deci, cunoscut ….

– Pe acest fapt m-am bazat cand, prin 1982, l-am rugat sa se intereseze si sa obtina o invitatie din partea unei galerii din Germania, ca sa pot veni acolo si sa deschid o expozitie. Zis si facut. Grove vorbeste cu cea mai importanta Galerie de arta din Braunschweig, care isi da acordul pentru o expozitie in primavara urmatoare. Incep sa lucrez, sa adun lucrari, in vederea plecarii. Intre timp, grijuliu, depusesem si dosarul pentru obtinerea vizei, caci stiam ca o aprobare poate dura, daca o obtii!, luni de zile. Si acum intervine din nou destinul… Tovarasii de la judeteana de partid Cluj mi-au cerut sa execut o lucrare mare, un fel de alegorie cu Romania, poporul, Ceausescu etc. pentru aniversarea lui Ceausescu din ianuarie. De asemenea, cand am depus la Bucuresti, la Uniunea Artistilor Plastici dosarul cu viitoarea expozitie, m-am intalnit acolo cu unul din sefi, care mi-a spus: „Maniule, nu pleci pana nu ne faci un portret al lui Nicolae Ceausescu, pe care sa i-l oferim la aniversare.”

Ce sa fac? Comenzile, care trebuiau sa fie gata prin 10 ianuarie, imi cam incurcau planurile deoarece lucram intens pentru expozitia din Germania. Asa ca am fost nevoit sa pictez in paralel. Oricum, am terminat la timp cele doua lucrari, am primit felicitari, numai ca, odata cu multumirile protocolare si strangerile calduroase de mana, am primit si instiintarea ca mi s-a aprobat negativ pasaportul pentru Germania. La inceput am fost resemnat. Apoi m-am enervat. Sotia m-a incurajat si mi-a spus: „Le-ai facut astora tabloul cu Ceausescu pentru care au fost laudati. Du-te acum la ei si cere-le, in compensatie, sa-ti dea pasaportul !”

Si m-am dus la secretarul cu propaganda, Ion Noja, pe care il stiam prieten cu noi, artistii. Aveam o afinitate umana speciala fata de el. Si i-am cerut sa ma ajute. M-a rugat sa am putina rabdare ca sa gaseasca momentul potrivit sa vorbeasca cu seful securitatii locale, de care depindea acordarea pasaportului. Imi amintesc ca in acele zile eram foarte emotionat. Simteam ca ma aflu in fata unei decizii care imi va schimba viata. Nu mai aveam rabdare sa astept. Trec doua saptamani si ma cheama Noja le el. Si-mi spune ca in dosarul meu erau doua puncte negre. Primul era legat de faptul ca, atunci cand fusesem in Austria, cerusem prelungire de viza. Cel de-al doilea se referea la relatiile mele… cu Ambasada Canadei de la Bucuresti.
– Canada? !

– La fel m-am mirat si eu. Apoi, brusc, mi-am amintit ca in acel an, cu prilejul saptamanii culturale canadiene la Cluj, il cunoscusem pe ambasadorul Canadei, care m-a vizitat acasa, pe strada Donath, unde aveam si atelierul. Au oprit in fata blocului meu, spre mirarea vecinilor, trei Cadillac-uri mari, din care a coborat ambasadorul cu sotia si suita. Au ramas la noi la masa, am povestit, iar la plecare mi-a lasat cartea de vizita. Mi-a spus amical: „Vreau sa cumpar o lucrare de la dvs. Cand veniti prin Bucuresti, cautati-ma.” Asa ca, la primul drum in capitala, atunci cand am depus dosarul expozitiei pentru Germania la UAP, m-am dus si pe la Ambasada Canadei. Acolo am aflat, cu regret, ca Excelenta Sa isi incheiase misiunea in Romania si plecase. Cand am iesit, am fost oprit de doi cetateni in civil, care mi-au cerut buletinul. Asta a fost tot. Suficient, insa, ca in dosarul meu sa apara consemnate legaturile cu Ambasada Canadei.

Nu stiu ce si cu cine a vorbit Noja, cert este ca m-a rechemat si mi-a spus laconic ca l-a convins pe seful securitatii locale sa-mi dea pasaportul. Asa ca in aprilie 1983 am plecat in Germania. Mi-am luat ramas bun de la sotie si de la fata, care m-au intrebat: „Nu-i asa ca te intorci ?” Sigur ca da, le-am raspuns, pentru ca realmente nu stiam ce ma asteapta acolo…

Am luat 32 de lucrari pe care le-am ambalat intr-o lada. Mai aveam doua valize si 120 de dolari (detaliu mentionat obligatoriu in pasaport!). Expozitia a fost vernisata pe 11 mai, asa ca am avut timp sa pictez si acolo. Trebuie sa recunosc ca am avut succes. Am vandut multe tablouri, castigasem bani, asa ca am inceput sa ma plimb prin Germania, pe la prieteni, ca sa vad cum mai e lumea. La Nurnberg, l-am cunoscut pe Directorul Muzeului Durer care vazuse fotografii cu panzele mele si care mi-a comandat o lucrare mare, 1m /1,5m. La respectivul muzeu exista o colectie de tablouri, avand ca tema Variatiuni pe tema Durer. Printre autori se numara Dali, Picasso… Mi-a spus ca pretul pe care Fundatia Durer il poate oferi este doar de… 10.000 marci. Am acceptat si iata-ma un artist cu nume in strainatate, avand si resursele financiare necesare pentru a porni la drum. Acesta a fost momentul cand am inceput sa ma gandesc serios sa raman in Germania. Asa se face ca, la finalul celor trei luni cat era valabila viza, m-am dus la autoritati si am declarat ca doresc sa raman. Am precizat ca sotia mea, aflata in Romania, este de etnie germana si formalitatie s-au simplificat. Si astfel a inceput un alt capitol al existentei mele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: