Festivalul Enescu-transmisiuni,la Radio si on-line

N-am avut cum să ajung în sălile de concert citeva zile, așa că am experimentat audiția în on line sau la radio. Sunt o ascultătoare de Radio România (Cultural și/sau Muzical), posturi pe care le ascult fie la un aparat de radio clasic, fie în on line. De multe ori mă achit de sarcinile cotidiene, lucrez sau pur și simplu citesc cu radioul deschis. E un fond sonor de care am devenit dependentă în timp, mai ales că fac parte dintr-o generație pentru care anumite posturi radio erau vitale pentru menținerea speranței într-o derivă controlată. Am în memoria afectivă multe concerte pe care am preferat să le ascult acasă și nu în sala de concerte, din rațiuni subiective și pe care le trec sub tăcere.

Când asculți un concert pe o astfel de cale – online sau la radio – ai multe avantaje față de cei care sunt în sală: nu mai auzi foșnetele vecinilor de scaun, soneriile telefoanelor sau accesele de tuse care încep în cele mai nepotrivite momente. Este adevărat, ai de-a face cu un sunet filtrat, dar care-ți dă voie să apreciezi la adevărata valoare forța muzicienilor, orchestrația, care partiție a orchestrei se aude mai bine, ce manieră a ales dirijorul pentru a conduce orchestra etc. Evident, în contrapartidă, s-ar putea să nu fii dominat de adrenalină și de valurile de emoții care devin manifeste doar într-o sală de concert. Dar, iarăși dar, alegând un astfel de canal de transmisiune în direct, alegi cerebralitatea, filtrarea rațională a celor trăite, îți dai voie să gândești ceea ce auzi, ceea ce s-ar putea să nu fie chiar la îndemâna oricui (este adevărat, îți trebuie ceva antrenament și disciplină să te focusezi exclusiv pe ceea ce auzi și nu te lași furat de amnbientul casnic).

Am ascultat la radio concertul London Symphony Orchestra, cu Gianandrea Noseda la pupitru și Denis Matsuev la pian. Așa se face că m-am bucurat să aud Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în sol minor op. 16 de Prokofiev și Simfonia a VI-a în si minor op. 54 de Șostakovici. Ambii compozitori fac parte din galeria de preferați, ia Matsuev a știut să dea personalitate unui concert care cere deopotrivă virtuozitate și o oarecare doză de romantism. Cât despre simfonia lui Șostakovici, ce să spun, s-a auzit ca-n visurile mele, pentru că orchestra londoneză sub bagheta dirijorului Noseda a dat particularitate exact cât trebuie, evidențiind preaplinul de zbucium al compozitorului fără să dea în isterie. Să nu uit – Radio România Muzical asigură o transmisiune în direct de o excelentă calitate, iar comentariile în direct și interviurile din pauze sunt profesioniste, de o calitatea ireproșabilă.

Aceeași orchestră, dar în altă formulă de concert, cu un alt program de concert, din care am prins în on line Britten, cu Four Sea Interludes and Passacaglia din Peter Grimes și Richard Strauss,  scena finală din opera Capriccio. Așa se face că de această dată am putut să o urmăresc pe Diana Damrau „de la distanță”. Impecabilă voce și  atitudine și o excelentă colaborare cu orchestra. Pe deplin meritate ovațiile de la finalul serii și o plăcere să-i vezi manifestându-și bucuria unui concert cu adevărat memorabil.

Mi-am dorit foarte mult să-l revăd pe Vladimir Jurowski dirijând – concertul de deschidere a ediției de acum 2 ani o să-l am în memoria afectivă pentru foarte mult timp – dar n-a fost să fie. Așa că m-am desfătat cu un live streaming de pe site-ul festivalului  – www.festivalenescu.ro. Die Frau ohne Schatten (Femeia fără umbră) de Richard Strauss a fost o primă audiție în România și nu cred că vom avea prea curând ocazia să o reascultăm. Strauss nu se prea regăsește în reportoriile curente ale teatrelor de operă din România, din păcate. E foarte adevărat  și că cere un public pe măsură, dar nu ne împiedică nimeni să nu-l cultivăm. Vocile lui Torsten Kerl – Împăratul (tenor), Anne Schwanewilms – Împărăteasa (soprană), respectiv Ildikó Komlósi – Doica (mezzosoprană) s-au auzit impecabil, iar cele două coruri au funcționat ceas. Recunosc, n-am dat prea multă atenție proiecțiilor multimedia, asta pentru că și acum consider că cea de la Œdipe-ul de acum 2 ani a fost un eșec. Am preferat să mă răsfăț ascultând ceva ce numai Vladimir Jurowski poate face posibil. Și da, ovațiile prelungi de la final i-au/le-au  răsplătit eforturile.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: